Expoziţia Angelei Tomaselli (cu lucrări din ciclurile Arhitecturi şi Amintiri suprapuse), deschisă la Galeria Apollo, este surprinzătoare pentru cei care i-au urmărit creaţia. De această dată, ea se lasă atrasă de spectacolul direct al realităţii, de atmosfera oferită mai ales de peisajul arhitectural descoperit în locurile prin care a călătorit. Arhitecturile ei nu le-aş numi peisaje. Ele nu reprezintă nişte locuri a căror identitate am putea, la un moment dat, să o stabilim. Acestea se înscriu şi ele în universul fabulos cu care ne-a obişnuit Angela Tomaselli de-a lungul anilor. Dar ceea ce se petrece acum pe pînză este diferit de ceea ce vedeam anterior, şi mă gîndesc mai ales la lucrările ultimilor ani. Erau lucrări provocatoare, inspirate de întîmplări cotidiene, pe care ea le înfăţişa cu umor, o înlănţuire de grafii care legau şi dezlegau imagini felurite, aşa cum se întîmplă şi în lumea poveştilor. Era un fel indirect de a relata despre lume, de a se descărca mai ales de aspectele ei negative, cu o agresivitate atenuată, ce căpăta uneori accente dramatice. Ciclul Fabulelor a avut în creaţia ei o anumită permanenţă şi, chiar dacă uneori este întrerupt, el revine de cîte ori realitatea o impune.
Între expresionismul liric şi cel fantastic
Acum, spectacolul este mai "relaxat". Angela Tomaselli a călătorit destul de mult şi este preocupată mai ales de surprinderea spiritului locurilor prin care a trecut. De data aceasta, "amintirile suprapuse" s-au concentrat în jurul arhitecturilor întîlnite. Au început în Serbia, unde a participat la o tabără de pictură şi a fost impresionată de arhitectura religioasă, de bisericile bizantine de la sud de Dunăre, majoritatea dăinuind din secolele XIII-XlV. A urmat un simpozion în Franţa, aproape de Tour şi Orleans, o zonă bogată în vestigii medievale. În lucrările ei regăsim ecourile acestor peregrinări şi, nu în cele din urmă, redescoperim şi nordul Moldovei cu mănăstirile sale. Este o atmosferă nu neapărat religioasă, aşa cum s-ar putea deduce din temele prezentate, ci, mai degrabă, aş interpreta-o ca pe una a rezistenţei în timp, a dăinuirii, a reperelor.
Ne putem gîndi că, în această lume a momentului, a perisabilului în care trăim, Angela Tomaselli a renunţat, deocamdată, la revoltă, la privirea acidă, la nevoia de a-şi exprima spiritul critic prin fabule, aşa cum a făcut-o de multe ori, încercînd acum să înregistreze ceea ce rămîne. În această primă provocare se pare că arhitectura îi oferă expresia cea mai elocventă. Au dispărut din lucrările ei elementele vii, vegetaţia, oamenii sau animalele. Ele fac parte acum dintr-o lume subînţeleasă, ce se perpetuează, iar ceea ce rămîne sînt reperele. Ele induc atmosfera, creează mediul prielnic pentru ca fiecare să-şi dezvolte aici propriile întîmplări, să-şi retrăiască propriile amintiri. Este modalitatea cea mai directă a desprinderii de cotidian. Ea ne reaminteşte că dintotdeauna călătoriile au dus la îmbogăţirea spiritului, dar au reprezentat şi un mijloc de evadare, uneori un nou început, dar, cel mai adesea, au contribuit la menţinerea speranţei, a regăsirii forţei de a merge mai departe.
Alături de ciclul Arhitecturilor, ea prezintă o serie de lucrări din ciclul Amintirilor suprapuse, care ne aduc în sfera picturalităţii de pînă acum. Dar, chiar dacă regăsim elementele preferate - păsări, animale, uneori chipuri umane, într-o încrengătură de grafisme cu care ne-am obişnuit -, mesajul lor este diferit. Nu sînt fabule, nu mai descoperim, sub expresia jucăuşă a imaginii, privirea acidă, revolta, nevoia de a pune ordine în ceea ce îi displăcea. Acum accentul cade pe expresia labirintică a grafiei. Aceste lucrări par a fi nişte hărţi, imaginea unor lumi îndepărtate, un subconştient care ne invadează şi din care se desprind unele accente. Gama brunurilor folosite în general, a tonalităţilor închise este expresia profunzimilor investigate, a unor lumi aflate în adîncuri, din care ies la lumină elemente disparate.
În această expoziţie observăm cîteva noutăţi şi în limbajul plastic al Angelei Tomaselli, mai ales în plăcerea cu care descoperă geometria. Am remarcat în plastica ei, de-a lungul anilor, preocuparea pentru a compune, pentru a structura suprafaţa. Dar, de foarte multe ori, în compoziţiile sale, rolul principal revenea petelor de culoare, tonurilor şi grafiei, care sugera o anume reţea a construcţiei. Acum ea desenează, construieşte, are plăcerea de a pune în prim-plan forma, gestul ei este ferm, fără să sacrifice componenta cromatică. Şi în seria de lucrări din ciclul Amintirilor suprapuse, unde rezolvările plastice ne amintesc de etapele anterioare ale picturii sale, intervin cîteva schimbări. Gama cromatică este mai restrînsă, se lucrează mai mult cu diversitatea tonurilor, accentuînd grafismul, acest element atît de personal al creaţiei sale, dar care capătă şi el acum o altă consistenţă, ce sugerează mai bine expresia labirintică, structurile formale.
Pictura Angelei Tomaselli este un tip de scriitură necriptată, care relaţionează simbolul cu o poveste. La baza picturii Angelei Tomaselli se află cotidianul, intersectat cu amintiri, cu imaginaţia ce lasă uneori să scape viziuni mai greu de tradus, dar aceste lucruri nu impietează coerenţa lucrărilor. În general, din compoziţiile Angelei Tomaselli lipseşte personajul principal. Expresia este dată de ansamblul, ritmul, înlănţuirea elementelor, de un fel de dans cu multe meandre, cu urcuşuri şi coborîşuri, evoluînd, de cele mai multe ori, sub vraja unei muzici ritmate. Alteori, totul pare încetinit, transferat în zona intensităţilor, atunci cînd petele de culoare capătă o mai mare pregnanţă, susţinînd tensiunea compoziţiilor.
Pictura Angelei Tomaselli a evoluat constant între expresionismul liric şi cel fantastic. Ea a preferat întotdeauna un univers bogat, cu multe repere, cu conotaţii uneori disparate, care îşi găsesc expresia în ansamblul compoziţional. Este un fel de carusel din vîrtejul căruia ies la lumină imagini bine articulate, ce vin să accentueze, să particularizeze momentul.
Spiritul de observaţie, capacitatea de a surprinde esenţa lucrurilor ne transmit sentimentul unui spectacol viu, la care participăm, în mod virtual, la trasarea ultimelor tuşe de culoare. Dar în spatele acestor compoziţii dinamice, cu un desen atît de sigur, de personal, unde pata de culoare pare a se aşterne de la sine, se află nenumăratele caiete de schiţe - un exerciţiu continuu, făcut cu o disciplină remarcabilă de mai bine de 40 de ani. Aşa cum ne demonstrează şi acum, pentru Angela Tomaselli pictura este un mod personal, este raţiunea de a exista în această lume.