A costat 200 de milioane de dolari şi a scos 16 milioane la premieră. Aduce în scenă aproape de trei ori mai mulţi roboţi decât prima parte. E lung cât o zi de post - 150 de minute - dar scenariul e insuficient dezvoltat (oare din pricina grevei scenariştilor?!). Al doilea Transformers îşi selectează spectatorii. Adevăraţi fani înghit fără să li se aplece. Restul, adios!
Care să fie media de vârstă a publicului-ţintă? Ea a coborât apreciabil de la filmul din 2007 care, datorită combinaţiei de tehnică cu aventură, umor şi un soi de autoironie discretă, putea fi văzut fără probleme şi de spectatori mai mari.
Acuma, însă, neicuşorule, probabil trebuie să fii de vârsta copilului din scurtmetrajul lui Marian Crişan premiat cu Palme d'Or în 2007, Megatron, ca să rămâi pe listele de fani.
Filmul este mult prea lung, mult prea obositor şi mult prea încărcat până şi pentru un "popcorn movie". Nevoia de mai mult, care tentează orice producător aflat în faţa unui sequel scump se traduce aici prin 46 de roboţi (în loc de 16 în primul film) şi prin secvenţe de acţiune multe şi dificile, dar inconsistente şi haotice.
Din primul Transformers, unii nu au rămas în minte decât cu Bumblebee, atât de frumos numit în engleză the guardian robot al lui Sam (Shia LaBeouf). Dar el e trecut acum pe linia moartă şi se poartă ca un căţel de curte. Dar măcar e galben, îl recunoşti imediat şi dă replici selectând dintr-un repertoriu consacrat. E singurul robot care are şi umor. Ceilalţi sunt gravi, întunecaţi, greoi şi uşor de încurcat între ei. Mixmaster, Overload, the Fallen, Soundwave, Long Haul, Starscream, Optimus Prime, Sideswipe, Arcee - iată un efort de imaginaţie mult prea inutil pentru a-i răspunde cu un efort de memorie.
Dintre Autobots şi Decepticons cele mai frumoase sunt, totuşi, avioanele, de care producţia filmului nu duce lipsă.
Îmi amintesc de una dintre imaginile-fetiş ale lui Michael Bay, fireşte că n-a inventat-o el (probabil vine de la imaginile primului război din Irak), dar care peste divertismentul agreabil din Transformers (2007) pica cu zgomotul metalic al unei autoironii drăguţe. E vorba de imaginea soldaţilor americani surprinşi la ora înserării, într-un contrejour blând care le scoate în evidenţă siluetele decise, alături de prietenele lor, aparatele de zbor. Acum îi vedem călcând decişi, deşi în ralenti, dar efectul nu mai e acelaşi, chiar dacă armata e de partea Autoboţilor şi nu se gândeşte când cheltuieşte muniţia de război în interminabilele confruntări dinspre final.
Da, s-a filmat chiar la piramidele din Egipt, timp de trei zile. Văzând imaginile - fireşte trucate - cu Decepticonii muşcând din ele, e firesc să te gândeşti că toate filmele astea de divertisment despre sfârşitul lumii, lupta finală dintre bine şi rău tralalala, trădează de fapt tendinţele autodistructive ale fiinţei umane, proiectate peste roboţi, monştri, demoni, fiinţe inteligente dar malefice - toate venite de aiurea ca să ne distrugă.
Cam de câte ori a fost "distrus" Turnul Eiffel în filmele SF? ("Francezii sunt supăraţi", "Normal că sunt supăraţi" - sună un schimb de replici, amuzante neintenţionat, dintre capi ai armatei americane din recentul G.I. Joe: The Rise of the Cobra).
Filmul lui Michael Bay are câteva momente în care se ridică deasupra zgomotului. Sunt momente de frumuseţe tehnică, dacă pot spune aşa, în care profesionalismul de artizan întâlneşte inspiraţia. Dar filmul piere pe limba lui. Transformările maşinilor în roboţi sunt rareori spectaculoase şi coerente. Decupajul filmului e încă de la început neclar şi îmbâcsit, trecând de la una la alta şi insistând prea mult pe scene neimportante, fie că includ sau nu roboţi.
Umorul lipseşte, iar interpretările nu reuşesc, cu excepţia lui Shia LaBeouf şi John Turturro, să se demarce de stereotip. Siliconat ca interpreta Megan Fox, Transformers şi-a pierdut în schimb sarea şi piperul.
Transformers: Revenge of the Fallen / Transformers: Răzbunarea celor învinşi
regia Michael Bay,
cu: Shia LaBeouf, Megan Fox, Josh Duhamel, Kevin Dunn şi John Turturro.