Ăştia zici c-au înnebunit! Dacă la filmele cu actori ne poartă din dudă-n dudă, uitând cum se construieşte un scenariu, cum se structurează o secvenţă, cum se dirijează o mizanscenă şi cum se compune cadrul, cu animaţiile, în schimb, nu mai contenesc să ne uluiască. Spunea Gorzo recent că Pixar scoate an de an câte-o micuţă capodoperă: Ratatouille, Wall-E, Up... Ei bine, uite că nici John C. Donkin şi Lori Forte, de la Fox, nu se lasă: după Ice Age şi Ice Age 2: The Meltdown, ceea ce ne-am fi putut aştepta să fie o sechelă polio cu încercări cabotine de resuscitare prin 3-D, se impune ca un regal non-stop de delicii, pe toate planurile: scenariu, regie, dialoguri, umor... şi, evident, grafică - la nivelul căreia stereoscopia se armonizează perfect. Şi ştiţi ce-i interesant şi revelator? Mi-am dat seama de asta văzând doar varianta bidimensională a filmului, astfel încât nu făceam decât să-mi imaginez cum ar arăta în relief - ba mai mult, regretam că n-am prins-o pe cealaltă, jinduind să savurez din plin efectele; adică exact invers decât la acele 3-D-uri gratuite şi ostentative unde-ţi doreşti să te mai lase naibii-n pace cu cascadoriile în perspectivă, măcar să poţi urmări în tihnă câte-o însăilătură scenaristică oricum schiloadă. Aici, recursul la tehnica 3-D se justifică din plin, prin concepţia grandiosului spectacol al coborârii eroilor în lumea de sub gheaţă, cu toate acele decoruri fabuloase şi aventurile pe care le pătimesc pe-acolo, iar unghiulaţiile destinate să valorifice la maximum stereoscopia rimează perfect cu tensiunea secvenţelor, în cheie fie comică - extraordinara coborâre pe derdeluş, a lui Sid (voce: John Leguizamo), cu ouăle de dinozaur, la început - fie dramatică - alunecarea aceluiaşi spre cascada de foc, zborurile cu pteranodonii, sau confruntările cu Rudy.
Aşadar, scenariul e construit dibaci, isteţ şi eficient: o structură clasică de călătorie cu dus-întors, beneficiind de toate ingredientele proprii reţetei, ideală pentru ca regia (Carlos Saldanha şi Mike Thurmeier) să asambleze pe parcurs fel de fel de incidente captivante - şi, mai ales, gaguri. Evident, aici se găseşte punctul forte al filmului. La fel ca în cazul atâtor alte animaţii super-fanteziste, avem de-a face la urma urmei cu o fabulă care trimite la năravurile, idiosincraziile, automatismele şi ideile preconcepute ale contemporanilor noştri - şi chiar mai mult decât atât. Filmul abundă în referenţialităţi cinematografice, toate îmbinând dezinvoltura, discreţia şi bunul gust (şi nu-mi pot reprima regretul că multe dintre calambururi se vor pierde total prin dublaj, în cazul copiei 3-D; măcar noi, privilegiaţii subtitlurilor, am avut şansa de a le depista din sound-track). Ar fi păcat să-ncep acum să dau exemple, atât fiindcă nici una dintre poante nu merită dezamorsarea prin spoiling, cât şi ca să nu le nedreptăţesc, prin selecţie, pe celelalte. Efectiv, te uiţi la film zâmbind tot timpul, cu dese izbucniri în hohote - iar la sfârşit porneşti agale spre ieşire cu acea stare de saţietate dulce pe care ţi-o dăruieşte un tortuleţ savuros, cumpănit la fix ca să nu ţi se-aplece.
28 iunie, 2009, h. 10:15-10:40
Bucureşti, România