Che, filmul de patru ore al lui Steven Soderbergh, a fost construit în două părţi care să poată fi distribuite separat (cum s-a şi întîmplat în general), dar e mai impresionant proiectat tot deodată (cum s-a întîmplat în 2008 la Cannes, unde Benicio Del Toro a cîştigat un premiu de interpretare). Che - Part One reconstituie campania de gherilă din 1956-1958, prin care Guevara (Del Toro) şi Fidel Castro (Demián Bichir) au luat Cuba. Che - Part Two reconstituie campania boliviană din 1967, care s-a dorit similară, dar n-a fost, şi în care Guevara şi-a găsit moartea. Ambele sînt regizate într-un stil care se vrea obiectiv şi în general chiar este; rănirea şi executarea lui Che, reconstituite din punctul de vedere al protagonistului (cu toate trucurile aferente: cameră subiectivă, sunete distorsionate, lumină albă care invadează ecranul), se numără printre puţinele ocazii în care regizorul se abate de la acest stil. În general, Soderbergh îşi refuză recursul la intensificări de tipul ăsta sau de alte tipuri. Che - Part One e un marş către victorie, dar numai în sensul de mişcare lentă în direcţia aceea, nu în sensul care implică fanfare. Tonul nu e deloc triumfalist - Soderbergh nici măcar nu filmează intrarea în Havana. Muzica nu "face" emoţie pompieristică, nu "face" prea multă "culoare locală" şi rareori "face" suspans. Eroul nu e pus să pozeze romantic, nu e scos din rînd prin unghiuri de filmare sau prin montaj - camera îl prezintă de regulă ca parte a unui grup. Soderbergh nu pedalează pe spectaculozitatea bătăliilor: nu o dată intră în ele după ce deja au început, pentru a se retrage înainte de final. Montajul mai dilată cîte un moment pentru a crea suspans, dar, în general, rostul lui este pur eliminativ - acela de a tăia dintr-o realitate prea abundentă. Materialul istoriografic nu e organizat pe ideea de crescendo dramatic - Che - Part One nu urcă spre bătălia decisivă de la Santa Clara. Majoritatea evenimentelor sînt oarecum egale în greutate - pe Soderbergh îl interesează să redea cotidianitatea războiului de gherilă. Ca şi Orwell în exemplarele lui scrieri despre războiul din Spania (exemplare pentru mulţi scriitori, dar nu şi pentru mulţi regizori de pînă acum), se concentrează pe "tehnicalităţi" - pe aspectele practice. Abordarea rămîne aceeaşi şi în Che - Part Two. Nu se schimbă decît sensul mişcării - dinspre victorie spre decimare (susţinerea populară s-a dovedit mult mai slabă decît în Cuba, iar armata oficială - consiliată de americani - mult mai eficientă); stilul lui Soderbergh rămîne sec, factual, cu puţine elanuri retorice - aşa cum în Che - Part One nu glorifică, nici aici nu tragedizează. El şi scenariştii săi se ţin la distanţă de erou (nu pretind să ilumineze pentru noi toate cotloanele sufletului său) şi efectul acestei reticenţe este că omul de pe ecran pare să crească natural - fără ca povestitorii să tragă nici o sfoară pentru el - în ochii spectatorilor. Pe parcursul calvarului bolivian, Del Toro devine tot mai impresionant fizic. Bereta rămîne singurul element de chic revoluţionar, singura legătură cu glamour-ul lui Guevara cel din postere. Pe nesimţite, glamour-ul omului din film urcă pe un alt plan: cu părul şi barba lui tot mai încîlcite, ajunge să arate ca un pustnic nebun. Che e o sculptură cinematografică lucrată cu mare inteligenţă.
Dar e o sculptură mincinoasă. Pretenţiile de obiectivitate ale lui Soderbergh sînt fundamental necinstite. Ce valoare au ele din moment ce privirea lui obiectivă nu se apleacă decît asupra celor mai romantice două acte din viaţa lui Che, ocolind cu grijă perioada în care s-a aflat la putere în Cuba? Che creşte pe parcursul celor patru ore de film pentru că e consecvent - consecvent în disciplină, consecvent în abilitatea lui de a organiza oamenii, consecvent în ura lui împotriva tiraniei. Dar motivul pentru care apare atît de consecvent este acela că regizorul pur şi simplu îi omite contradicţiile. O abordare la fel de obiectivă a carierei lui ca director de închisoare (ianuarie-iunie 1959, timp în care a ordonat sute de execuţii) ar fi scos la lumină contradicţiile din atitudinea lui faţă de tiranie, iar o abordare de acelaşi tip a activităţii lui la conducerea Băncii Naţionale şi a Ministerului Industriilor (1961-1965) ar mai fi lămurit un pic discrepanţa bizară dintre inteligenţa practică pe care o demonstrează copios pe ecran atunci cînd e vorba de a organiza o tabără paramilitară şi tendinţa lui, demonstrată la fel de copios, de a se pierde în blabla-uri generale ori de cîte ori vorbeşte despre politică sau economie. Filmul vrea să fie admirat pentru tratarea lui obiectivă, neromantică, dar e construit cu grijă astfel încît să protejeze mitul Guevara. E o hagiografie care vrea să fie admirată tocmai pentru calitatea de a nu fi o hagiografie.