Ziua zero şi Ziua întâi - Festivalul de jazz Gărâna 2009

Ziua zero. Ghid pentru neiniţiaţi

Dacă se întâmplă cumva să asistaţi la un concert de jazz şi nu ştiţi cum să vă comportaţi, iată un scurt ghid care ar trebui să vă ajute să ieşiţi din încurcătură:

Jazz-ul are o istorie aventuroasă şi plină de neprevăzut, dar originea lui populară l-a ţinut mult timp departe de saloane, baluri şi teatre muzicale. Fără îndoială că succesul acestui curent muzical se întemeiază nu numai pe măiestria excepţională a orchestraţiei, ci - în bună măsură - şi pe frumuseţea încântătoare a melodiilor, în care autorii ştiu să condenseze tot belşugul de sentimente pasionate şi de poezie evocatoare. Compoziţiile izvorăsc dintr-o largă simpatie şi solidaritate cu sentimentele simple ale celor mulţi, din reprezentarea poetică a bucuriilor şi aspiraţiilor sufletului. Jazz-ul e în general o muzică antrenantă, optimistă, existând totuşi autori care preferă să exploreze şi apele mai liniştite, mai profunde ale umanului.

Muzicienii îşi acordează, de regulă, instrumentele pe scenă, în faţa publicului spectator, ca o garanţie a faptului că evoluţia lor e una autentică, cinstită, şi nu o simplă reproducere mimetică. Din partea publicului se aşteaptă ca intervenţiile solistice să fie punctate prin aplauze viguroase, energice ale tuturor celor prezenţi, urmând ca execuţiile mai dificile să beneficieze de urale şi fluierături apreciative. Concertul se va încheia prin exprimarea dezamăgirii că timpul a trecut pe nesimţite şi a speranţei că astfel de evenimente benefice vor mai avea loc şi pe viitor, în cadrul pus la dispoziţie cu atâta generozitate de către gazdele minunatei serate muzicale.

Ziua întâi. În care zeii au cântat

Ştim cu toţii cum, în momentele de mare impact emoţional, realitatea se dilată până la hiper-claritate. Într-un astfel de moment am realizat, printre multe altele, că Soundgarden înseamnă grădina cu sunete. Şi mi-a plăcut asta. Apoi m-am trezit tocmai în locul căruia i se potriveşte cel mai bine acest apelativ: Gărâna, România, în perioada 17-19 iulie 2009, la unul dintre cele mai importante festivaluri din colţişorul nostru frumos de Evropă. Anul ăsta ne-am îmburghezit teribil şi am preferat pensiunea cortului. Şi bine am făcut, căci ne-am putut concentra mai cu spor asupra muzicii, care, din punctul meu subiectiv de vedere, a meritat poate mai mult ca oricând.

A treisprezecea ediţie a festivalului a fost, spun eu, cea mai reuşită dintre toate, şi organizatoric şi ca selecţie a muzicienilor. Ca de obicei, artiştii asociaţi casei de discuri ECM au rupt tot ce-au prins. Lor, laudă eternă. În plus, tarabele cu mici, cârnaţi, frigărui, ciorbe, gulaşuri etc. au fost mutate mai în spate, după cum s-a promis. Iar ca să ajung la toaletă, n-a mai fost nevoie să calc peste... hm, hai să spunem cadavre. Marius Giura, respect. Din nou. You're the man.

Acestea fiind spuse, concertele de vineri au început cu o întârziere de vreo trei ore mari şi late. Prima trupă care ne-a încântat, Andrzej Jagodzinski Trio, este un trio - de unde şi numele. Felul lor de-a face jazz constă în a împrumuta celebre teme chopiniene şi a le dezvolta într-o manieră proprie. Foarte frumos, nu zic, şi defel provocatori, excelenţi pentru a deschide ostilităţile. Andrzej Jagodzinski - pian, Adam Ciegelski - contrabas şi Czeslaw Bartkowski - tobe sunt nişte muzicieni respectabili care au jucat rolul ingrat al primei trupe. Mie mi-au plăcut.

Jazz de necaz, adică Lucian Nagy - saxofon, Tavi Scurtu - tobe, Sebastian Spanache - pian, Victor Miclăus - bas şi Maria Chiorean - voce, prima trupă românească programată, deşi s-au prezentat foarte bine, au continuat prin a nu aduce nimic cu adevărat interesant. E şi greu să faci asta când te afli pe scena pe care au cântat (sau urmează să) cei de la care ai deprins, poate, primele abilităţi muzicale. Încercând din răsputeri să nu fiu rău, îmi vine greu să nu cârcotesc niţel la adresa trupelor româneşti, fie şi pentru că termenul de comparaţie e mult prea puternic. Iar uneori, cei care chiar închideau seara păreau mult mai puţin infatuaţi, mult mai normali.

Terje Rypdal, care merită venerat ca un zeu ce este, e un chitarist norvegian de legendă (nordică), desprins parcă din filmele lui Aki Kaurismaki. A purtat un tricou albastru urât, a folosit un Fender albastru urât, dar a cântat magnific. Înainte de concert, am discutat cu toboşarul care l-a însoţit, Paolo Vinaccia (un uriaş la propriu şi la figurat), italian de origine, dar stabilit în Norvegia în tinereţe. Se plictisea groaznic la o masă destinată VIP-urilor în timp ce restul trupelor îşi făcea soundcheck-ul. S-a dovedit extrem de amabil; mi-a dat un autograf şi mail-ul lui, să-i trimit poze. M-a avertizat că programul va diferi de cel cântat acum doi ani, în 2007, la Timişoara alături de Arild Andersen, în sensul că va fi mai rock'n'roll. Şi chiar a fost. Jazz-ul s-a combinat cu rockul, dar nu într-un fusion prăfuit, cum preferă să facă unii, ci într-o combinaţie întunecată precum noaptea polară. Basistul Frank Hovland s-a descurcat şi dânsul de minune, integrându-se perfect, dar nelăsând loc de interpretare cu privire la cine sunt vedetele serii.

Şi a venit momentul mult aşteptat. M-aş putea lăuda că am aproape toate albumele lui şi că le ascult maniacal, dar n-o s-o fac, căci nu îmi stă-n fire să mă laud. Vorbesc desigur despre Nik Bärtsch, muzicianul pentru care m-aş fi dus la capătul lumii dacă n-ar fi venit el în România împreună cu Kaspar Rast - tobe, Bjorn Meyer - bas, Andi Pupato - percuţie şi, ei da, cu Sha la instrumente de suflat. Trupa e cunoscută în special pentru formulele ritmice complexe şi ingenioase, ei declarând că practică un minimalism zen-funk; dar acestea sunt simple vorbe. În plus, minimalismul e, din punctul meu de vedere, mai mult o metodă decât un stil. A fost impecabil; experienţa totală pe care trebuie s-o trăieşti ca s-o crezi. Au intrat pe scenă pe la ora două noaptea, când ne venea să ne tragem câte un glonţ în cap de oboseală. Fatalitate! O pană de curent ştersese setările, care au trebuit refăcute pe fugă. Având un avion de prins şi apărând în faţa unui public foarte puţin dispus la compromis, au cântat cu un entuziasm molipsitor care i-a transformat din potenţiali outsideri în preferaţi ai publicului. Mă temusem puţin de reacţia auditoriului: însă tot ce părea abstract pe disc a prins viaţă pe scenă. În plus, n-ai şansa de-a vedea în fiecare zi (ori noapte) instrumentul numit clarinet contrabas, care e un monstru cu înălţimea de doi metri. Ceva de speriat. Un exemplu în plus în sprijinul teoriei că jazz-ul zilelor noastre e mai îndatorat muzicii culte contemporane şi lui Bach decât jazz-ului american clasic şi lui Louis Armstrong. Încă ceva. E prima oară când văd o trupă aplaudată frenetic la soundcheck. Asta spune multe. Chiar mult mai multe.

Mai am un singur dor: concertul Opeth, desfăşurat în aceeaşi seară la Sibiu. Sorry, guys. See you next time.

Aceasta fost ziua întâi.