"No matter what the fuck happens, we continue to play because it's what we do". Asta a spus marele chitarist John Abercrombie, în timpul concertului susţinut sîmbătă seara la Festivalul de Jazz de la Gărâna, 2009, cînd dna Elena Udrea, însoţită de "animalele" sale de companie, a îndrăznit să ne viziteze, coborînd cu uşurinţă din lumea manelelor în care se învîrteşte într-una dintre puţinele ce i-au rămas inaccesibile... lumea jazzului. Nu orice jazz, cu siguranţă, ci un "jazz" politic, îmbrăcat în haine de gală, în lumina reflectoarelor şi a bliţurilor, sfidînd orice regulă elementară de bun-simţ, parfumat şi cocoţat la una dintre mesele rezervate nu oricui, ci tocmai cunoscătorului într-ale genului, domnului Emil Boc...!
Huiduită, fluierată, dna Udrea plutea, mişcată probabil de muzica unuia dintre cei mai buni chitarişti peste care, fără reţinere, trecea. Credea, oare, stimata doamnă că fiind noi, toţi, hipnotizaţi de chitara lui Abercrombie, o să tăcem? Sau şi-a ales cel mai bun moment cu putinţă, cel de dinaintea furtunii? Oricum, cum îi stă uneori bine românului, respectabilele personaje s-au făcut că nu văd şi nu aud nimic. Doar propriile imagini reflectate - nu? - cel mai bine în propriii ochi.
Şi atunci ne întrebăm: ce a rămas nepîngărit la noi? Există vreun loc în care o comunitate de oameni mînată de aceleaşi gînduri şi crezuri să se poată bucura în linişte de valorile pe care le reprezintă şi în care crede?
Cu toate astea, după cum afirma Abercrombie la sfîrşitul concertului, dezgustat din cauza a ceea ce s-a întîmplat şi mîndru în acelaşi timp de ceea ce sîntem, noi credem că da.
Fiindcă sîntem, nu oriunde, nu oricînd, ci toţi, acolo. Nu contează ei. Contăm noi. Nu contează ce cred ei, ci ceea ce credem noi şi vrem. Iar noi vrem să cîntăm şi să ascultăm muzică. Nu oriunde, ci doar acolo unde am vrut să fim. La Gărâna. Ascunşi între munţi. Păziţi de liniştea unui cimitir aflat lîngă noi, care te înduioşează, nu te sperie. Printre mirosuri de fripturi, mititei, gulaş şi clătite încinse. Alături de oameni calzi, de copii şi căţei.
În mijlocul furtunii... la propriu, care ne-a udat pînă la piele, ne-a îngrozit şi ne-a gonit. Către casele noastre, pensiuni, corturi, în vale sau sus, pe Semenic. Această a XIII-a ediţie a Festivalului Internaţional de Jazz de la Gărâna 2009 a adus, pe lîngă nume mari ale jazzului internaţional, precum Rypdal, Abercrombie, Molvaer, aceiaşi oameni, vechi sau noi, după ce, în ultimii ani, acelaşi festival a prilejuit întîlnirea cu mari muzicieni de jazz (2006 - Jean-Luc Ponty, 2007 - Jan Garbarek, 2008 - Mike Stern, Charles Lloyd, Miroslav Vitous, Lars Danielsson).
Aşezată într-o vale, înconjurată de munţi, Poiana Lupului a fost, pe durata a trei zile, casa tuturor celor care s-au întîlnit - pentru a cîta oară?! - mînaţi fiind de acelaşi gînd: muzica de jazz.
Deşi prima seară a început destul de prost - Festivalul s-a deschis abia după ora 21.00, în acordurile liniştitoare ale pianului lui Andrzej Jagodzinski (care mie personal mi-a plăcut mult), iar trupa românească Jazz de Necaz a dezamăgit foarte tare - , tîrziu, după miezul nopţii, avea să apară marele chitarist norvegian Terje Rypdal, compozitor cu extensii în domeniul clasic - cu concerte pentru chitară şi contrabas, simfonii, operă. Salutăm şi prestaţia impresionantă la tobe a lui Paulo Vinnacia, italian de origine, precum şi pe aceea a lui Frank Hovland, la bass. Noaptea s-a încheiat cu elveţienii de la Nik Bärtsch Ronin. Obositor, extenuant, însă a meritat.
Serile următoare au stat sub semnul altor nume mari, precum John Abercrombie, Trigon şi mai ales Nils Petter Molvaer. După prestaţia absolut decentă a trupei Platonic Band (Nicu Patoi - chitară, Răzvan Lupu - tobe, Adrian Ciuplea - bas, Berti Barbera - voce, percuţie) şi a trupei timişorene Bega Blues Band & Friends, seara a doua a Festivalului a însemnat întîlnirea cu marele chitarist american John Abercrombie. Chitarist de mare fineţe, profunzime şi eleganţă, cu o carieră formidabilă, compozitor, cu un stil total diferit de cel năucitor, intens, provocator de vertij al lui Rypdal, Abercrombie se apropie, prin improvizaţie, mai mult de stilul jazzului clasic, accentuînd o anume melancolie specifică motivelor şi temelor alese. După mai bine de 40 de ani de la debutul său în jazz, Abercrombie are aceeaşi vivacitate şi aceeaşi claritate a interpretării, cu un simţ melodic pronunţat şi eclatant. Pentru cei care au visat atîţia ani la muzica sa, seara a fost deosebită.
Nils Petter Molvaer, cap de afiş al acestei ediţii, pentru a doua oară în România (prima oară, în 2007, la Timişoara Jazz Festival), îşi lansează noul album, Hamada. Considerat, încă de la debutul din 1997, cu albumul Khmer, un trompetist-revelaţie, inovator, îmbinînd stiluri muzicale diverse, în compoziţii originale, Nils Petter Molvaer este un muzician interesant, care impune un stil extrem de incitant intelectual.
Muzica lui pare venită din cele mai ascunse tenebre ale sufletului, scrijelind, trezind la suprafaţă un eu adormit, şi prin intermediul acesteia construieşte nu numai o nouă modalitate de abordare a trompetei, ci şi a relaţiei cu propriul sine şi, implicit, cu lumea. Molvaer a încununat o seară în care muzicieni din Austria - Ulrich Drechsler -, din Moldova - Trigon, alături de timişoreanul nostru Mişi Fărcaş, au încîntat numerosul public prezent şi în ultima seară la Festival. Seri deosebite, încununate de muzică bună.