Ziua a doua - Festivalul de jazz Gărâna 2009

Ştiu că pentru mulţi jazz-ul înseamnă să stai la o masă şi să discuţi în timp ce ţi se cântă discret şi îndatoritor la trompetă. Şi e OK, atâta vreme cât cei ce cred asta se ţin departe de festivaluri şi nu se dedau la comportamente deplasate şi absurde pentru noi, restul (cei buni, adică, adevăraţii iubitori de muzică), cum ar fi: întorsul cu spatele la scenă şi vorbit într-una; dat drumul la hoarda de copii preşcolari şi urlători prin faţa scenei - cu precădere în momentele cu adânc simţământ liric; comentatul off-topic non-stop. Pe de altă parte, ar trebui ca în atlasul întocmit de Academia Caţavencu să includem şi boemul de concert. În genul celui aşezat în spatele meu şi care îşi etala cunoştinţele muzicale, în aşteptarea momentelor care să-i gâdile în mod plăcut urechea: "Abercrombie e tare de tot, frate, a cântat cu toţi cei mari". Sau al altuia, burtos, transpirat şi cu aparat foto, care-i recomanda aceluiaşi muzician să-şi rezolve problemele de sunet - chitara nu sună bine.

În deschidere au vorbit literaţi de vază de la Timişoara şi Bucureşti, care ne-au îmboldit să cumpărăm cărţi. Ne-am ţinut dârzi pe poziţii, preferând să investim în muzică şi în produse cu grade etilice.

S-a început cu Platonic Band, cu Berti Barbera ca front-man, însă avându-l în centru pe chitaristul Nicu Patoi. Nu e chiar un super grup, aşa cum anunţă textul din broşură, şi la a cărui redactare a contribuit chiar beneficiarul B.B., care a început prin a se declara încântat că a scăpat de Bucureşti. Oare asta să fi simţit şi când a scăpat de Suceava pentru Bucureşti? În fine. Nu-i vorbă, Nicu Patoi, Răzvan Lupu - tobe, Adrian Ciuplea - bas şi, cu voia dumneavoastră, Berti Barbera - percuţie şi voce, sunt muzicieni serioşi, cu experienţă şi ştiu să cânte. Chestia e că avem de-a face cu o trupă croită după modelul guitar hero, iar eu n-am gustat niciodată stilul. Vorba Marianei, e muzică de generic. Punctul culminant a fost cel de la finalul show-lui, când Nicu Patoi a fost numit de către acelaşi Barbera "chitaristul prin excelenţă" - asta în seara în care urma să cânte John Abercrombie, şi cu o seară înainte de prestaţia lui Eivind Aarset. Din păcate, nu părea ironic; sau era ironic, dar la adresa lui Patoi, denotând o profundă lipsă de colegialitate. Naaaa, nu era ironic.

Intenţia organizatorilor de-a promova trupe locale s-a soldat şi cu oareşce scăpări. Bega Blues Band, chiar dacă simpatici, n-au fost tocmai cea mai bună alegere pentru scena unui festival internaţional, având în plus un playlist lung cât..., ei bine, mult prea lung. Chitaristul şi vocalistul Bela Kamocsa, ajutat de Johnny Bota la bas, Lică Dolga la tobe, Lucian Nagy - sax şi Maria Chioran voce (ultimii doi recuperaţi din Jazz de necaz) au cântat standarde (adică succese internaţionale), anunţate frumos înaintea recitalului, ca să ştim la ce să ne aşteptăm. Kamocsa, cert lucru, nu va scăpa în vecii vecilor pururi amin de eticheta de "fost basist al legendarei trupe rock Phoenix", dar de data aceasta lumea aştepta legendele internaţionale, nu pe cele locale.

Mă refer aici la John Abercrombie, care a cântat şi s-a comportat impecabil. Un concert pe care, recunosc, l-aş fi preferat în sală, în condiţii audio mai bune şi fără interferenţe de tot soiul. Odată cu vârsta şi experienţa acumulată, Abercrombie şi-a rafinat stilul într-o manieră care refuză compromisul, climaxul facil, preferând construcţia organică ce se hrăneşte din sine, iarăşi şi iarăşi, parcă jucându-se, dar niciodată într-un fel lipsit de seriozitate. El nu cântă pentru a satisface nevoile şi aşteptările imediate ale mulţimii. N-are nevoie de asta. Cred că acesta e şi motivul pentru care este un mare muzician. Nu e o muzică facilă, căci e discretă, existând chiar marele pericol de-a părea plictisitoare. La un asemenea concert nu te agiţi şi nu-ţi pierzi controlul. Nimeni nu va pleca acasă fredonându-i piesele: asta e clar. E foarte posibil însă să pleci mai plin, mai viu, mai luminos. Ce să mai vorbim.

Momentul serii a fost din păcate unul politic. Cunoaşteţi probabil episodul cu Elena Udrea, care a fost copios huiduită de către majoritatea spectatorilor taman în mijlocul concertului John Abercrombie. Corul de vociferări l-a amuţit pe maestrul cuprins de spaima de-a nu fi linşat de către gloată, el neînţelegând iniţial reacţia de respingere a celor care tocmai îl aplaudaseră cu sârg. După ce i s-a şoptit la ureche pricina, s-a luminat la faţă şi a spus: We will play no matter what the fuck happens, semn că limbajul politicii e internaţional. Simpatic foc. Sper să nu se fi supărat, căci, în fond, el e sigurul care a avut de pierdut, respectiva doamnă cunoscând, sunt sigur, părerea populaţiei despre ea. I-aş fi huiduit mai degrabă pe ziariştii care-şi făceau loc în mulţime cu bliţurile căutând ca de obicei scandal.

Furtuna teribilă care s-a dezlănţuit în noapte ne-a alungat pe la case înaintea recitalului Helge Lien Trio. Am plecat plouaţi şi cu coada între picioare în timp ce membrii trupei fumau în draci şi încropeau o horă pe scenă. Asta doar pentru a auzi că respectivii au cântat totuşi la o oră foarte târzie, oferind un concert excepţional, nemaivăzut şi nemaiauzit. Ce oameni. Eu continui să sper că cei rămaşi au vrut doar să compenseze orele petrecute în ploaie şi să ne facă geloşi pe noi, cei fugiţi din calea urgiei, inventând povestea asta puţin plauzibilă. Eu aşa aş fi făcut în locul lor.

Acesta a fost ziua a doua.