Părinţi şi copii - Dumnezeul de a doua zi

Sunt texte / spectacole / picturi de care te îndrăgosteşti la prima vedere, care te surprind sau te cuceresc prin excelenţă. Sunt altele care abia la a doua, a treia întîlnire îşi arată farmecul sau sensul. La piesa lui Mimi Brănescu Dumnezeul de a doua zi, prima senzaţie a fost de antipatie. În montarea lui Marcel Ţop la Teatrul de Comedie, textul cu tot cu spectacol s-a dovedit a fi un talmeş-balmeş cu scriitură realistă, expresionistă şi aberantă-onirică, cu multiple gaguri ridicole de tip divertisment tv, într-o scenografie haotică şi incomodă atît pentru actori, cît şi pentru spectatori. Nici interpretarea penibilă a lui Claudiu Bleonţ, actor talentat, decăzut într-un cabotinism insuportabil de enervant şi previzibil, nu a ajutat. Reluat la Teatrul Act, în regia lui Claudiu Goga, într-un program de dramaturgie contemporană românească dedicat lui Mimi Brănescu, textului i s-a oferit practic, o a doua şansă.

Primul lucru care uimeşte în spectacolul de la Act, dacă ai avut ghinionul să vezi şi performance-ul de la Comedie, este că textul lui Brănescu este coerent şi cu sens. Story-ul este curăţat de lungimile fanteziste şi ridicole, acele monoloage chinuit comice, parte din ele fără legătură cu textul în vreun sens sau altul. Povestea se decriptează astfel firesc, într-o succesiune de monoloage care funcţionează, de fapt, în paralel, pe două paliere, viziunile protagoniştilor asupra propriei poveşti de dragoste. Dar greutatea textului rezidă altundeva. Dumnezeulde a doua zi este o poveste despre părinţi şi copii, despre cum grevează unii viaţa celorlalţi, fără idealisme, fără patetism, fără poezie. Sigur, părinţii din piesa lui Mimi Brănescu nu sunt nici protectori cu odraslele, nici epuizaţi de dragostea pentru aceştia. Brănescu lucrează cu denaturaţi, personaje spumoase, dar provocatoare de suferinţă. Fiecare monolog este ca un cadru cinematografic, o interfaţă pentru o stare, un gând, o idee. Sau un portret. Căci textul abundă de portrete savuroase, mai puţin ale celor două personaje vizibile, mai mult ale celor evocaţi de acestea. Portrete din biografii rezumate în trei cuvinte, portrete din replici, din voce, din alte portrete ale amanţilor celor portretizaţi, portrete din inventarul averii sau din cel al lipsei acesteia, portrete blasfematoare ca cel al Sfântului Gheorghe pictat pe colacul de la WC. Tablourile imense ale părinţilor străjuiesc de altfel în fundal, maiestuoase ca în familiile aristocrate, doar că personajele stau cu spatele.

Fără a face o analiză prea atentă a ceea ce ar putea reda un personaj cu spatele (a se consulta George Banu, Spatele omului), fotografiile (autor Alexandru Iureş) sunt în fapt, imagini fidele de forme fără fond. Fondul este umplut prin text şi interpretare. Mimi Brănescu a ştiut să tragă tuşele personajelor, iar culoarea a dat-o în primul rând Vlad Zamfirescu. Actor de mare talent, foarte atent la nuanţe, cu o voce maleabilă şi un uimitor simţ al firescului, extrem de echilibrat, neatins de microbul cabotinismului (căruia i-ar fi putut cădea uşor pradă de-a lungul timpului pentru cîteva hohote de râs în plus), Vlad Zamfirescu face un personaj dezarmant de sincer, de uman, de chinuit de umanitatea lui, într-un fel un personaj bun. El şi Ea sunt doi copii buni, normali, nu chiar banali în normalitate, dar chinuiţi de anormalitatea părinţilor pe care o îndură stoic.

Mimi Brănescu povesteşte aproape cehovian story-uri incredibile, captivante despre părinţii nevăzuţi şi copiii lor cenuşii de reali. Bucătăria Lui dintr-un mic apartament cu două camere, etaj zece, cu masa de lemn cu sertar şi muşama, cu aragaz vechi şi cartofi prăjiţi cu ketchup şi drumul pe care merge Ea cu trollerul bleu ca cerul sunt cele două lumi în care ei se mişcă, una iremediabil concretă, banală şi deziluzionantă, dar în care fericirea, mică, este posibilă, şi alta misterioasă, cuprinsă de linişte. Vlad Zamfirescu, comic şi dramatic deopotrivă, într-un personaj făcut din multiple caractere, şi Mirela Oprişor, pe o singură nuanţă, reţinută (cumva determinată de personaj) se ţin strâns de roluri într-un spectacol bine scris, inteligent gândit, foarte bine interpretat.

Dumnezeul de a doua zi este un spectacol anormal de normal pe scena românească. Măcar dacă anormalitatea lui ar fi contagioasă!