Pe Fanny Ardant am văzut-o prima oară în 8 femmes a lui François Ozon, unde mi s-a părut mai femme decât colega de platou Catherine Deneuve. De atunci, a rămas pentru mine simbolul femeii fatale pentru ea însăşi: puternică, vulnerabilă şi pasională până la neştiinţă, femeia Callas (Callas Forever, Franco Zeffirelli ) şi femeia de alături (La femme d'à côté, François Truffaut).
La 60 de ani, Fanny Ardant urcă, lentă şi nonşalantă, pe scena teatrului Odeon din Bucureşti, în rolul mănuşă de femeie adorată şi abandonată. Impunătoare, un corp tânăr şi zvelt de zeiţă şi o gură mare, hipnotizantă, care îi brăzdează chipul lung. Piesa în schimb se târăşte şi agonizează în jurul ei, până la ultimele minute. Doar discursul de final al actriţei mă scoate din toropeală şi mă face să iert parţial apatia piesei şi traducerea execrabilă. Ajung, până la balconul unde stau, ochii ei sticloşi, vii, şi accentul care m-a făcut întotdeauna s-o cred italiancă. Iau toate acestea cu mine la un pahar de vin roşu, pe care îl închin femeii ardente, pe melodia care urmează.