Fanny Ardant live - Music-Hall

Cînd Fanny Ardant intră în scenă, unii spectatori au tentaţia să aplaude. Cam ca la o prezentare de modă. Sau la un concert. Music-Hall e un spectacol făcut pentru Fanny Ardant, pentru că ea e Fanny Ardant.

Teoretic, textul nu e scris pentru o mare actriţă - împreună cu Noi, eroii şi Călătorie la Haga, piesa face parte dintr-o serie dedicată de Jean-Luc Lagarce vieţii artiştilor de turneu, aceşti circari ai universului contemporan, şi e la fel de încărcată de atmosfera tragic-demitizantă tipică autorului francez ca şi E doar sfîrşitul lumii (singurul text al său montat în România). E o poveste despre mizeria reală din spatele strălucirii artei, despre rutină şi decădere.


E o divă şi o ştie

Adus la Bucureşti de Institutul Francez şi Ambasada Franţei, Music-Hall a fost pus în scenă la celebrul teatru parizian al lui Peter Brook, în regia unei celebrităţi (Lambert Wilson, interpretul Merovingianului în Matrix 2 şi 3) şi cu o actriţă celebră în distribuţie (care, pe deasupra, tocmai a făcut un film, debutul ei ca regizoare, turnat în România). Dintru bun început, atîta faimă poate copleşi o creaţie artistică - şi asta s-a şi întîmplat. Deşi nominalizată de două ori la Premiile Molière, Fanny Ardant e fundamental actriţă de film, nu de teatru. Nu are experienţă - motiv pentru care, de pildă, nu poate juca lateral sau cu spatele, caută privirile spectatorilor ca pe un substitut al camerei de filmat.

E o divă şi o ştie. Textul e despre o actriţă care schimbă teatru după teatru, în turnee obositoare şi frustrante, iar cu un asemenea rol oricine în situaţia ei s-ar putea identifica imediat, accentuînd nu condiţia mizerabilă a artistului şi degradarea lui constantă, ci supravieţuirea, glamour-ul ce dăinuie, indiferent de condiţii. Fanny Ardant n-are exerciţiul umilinţei şi nici n-are de ce-l avea - e radioasă în rochia ei galben-lămîie, de music-hall, într-adevăr, care-i dezgoleşte la un moment dat picioarele impecabile, cu peruca blondă şi capa din imitaţie de blană. Merge cu (auto)deriziunea pînă la alint şi fandoseală, dar atîta tot, are o voce puternică şi percutantă, cu care se joacă lejer - şi ce dacă? Eric Guerin şi Francis Leplay, care-o secondează în rol de "intermitenţi de spectacol", tovarăşi de suferinţă pe drumurile din hală în hală, din săliţă în săliţă şi din cămin cultural în cămin cultural, sînt asistenţii unei maestre a iluzionismului, clovni serioşi asigurînd fundalul unui show de concert-hall. Care culminează cu o foarte strălucitoare evadare în poetica unui leagăn (de cîte ori l-aţi văzut coborînd din podul scenei?) luminat cu leduri, pe fundal roşu-intens.

Ca să înţelegi Music-Hall trebuie să ştii că teatrul francez e prin definiţie verbiastic. E un teatru în care se vorbeşte mult, în care accentul cade pe forţa actorului de a întrupa şi reprezenta scenic limba, cuvîntul. Music-Hall are tratamentul unui recital, al unei partituri monodramatice, aducînd în centru imaginea (sub toate definiţiile ei) unei actriţe-star, la fel ca şi în cazul spectacolului cu La Maladie de la mort, după Marguerite Duras, o altă producţie în care Fanny Ardant se punea în scenă, jucîndu-se, pe ea însăşi. Dacă textul lui Lagarce nu se potriveşte mănuşă pe această structură spectaculară, cu atît mai rău pentru el. Music-Hall e piesa unei zile mizerabile, dintr-o succesiune de zile penibile, care nu e niciodată o zi din viaţa de artistă a lui Fanny Ardant. "Lent şi dezinvolt" (e un laitmotiv textual), Ardant face din povestea taburetului mereu tot mai mic (un taburet pentru muls vaca...) şi tot mai... scaun cu spătar un episod demn şi superior ironic. Cum altfel şi-ar putea-o cineva închipui pe actriţa lui Truffaut? Fanny Ardant a ales Music-Hall pentru că "mi se potriveşte" - şi există, într-adevăr, o tradiţie a marilor actriţe care, la apogeul-spre-finalul carierei lor, oferă astfel de reprezentaţii-biografie trăită.

E un dar - pentru actorii care "şi-au meritat" lumina reflectoarelor, aţintită asupra lor şi a nimănui altcuiva, şi pentru publicul dornic să împartă un moment de graţie, unic şi egoist, cu artiştii iubiţi. Pentru ca ceea ce se naşte pe scenă să fie, totuşi, mai mult decît un omagiu, e nevoie ca, încă o dată, actorul să se uite pe el însuşi în favoarea acelei emoţii a alterităţii numite personaj, teatru, ficţiune. Altminteri, să o vezi live pe Fanny Ardant, pe scena supraînălţată a Odeonului bucureştean, poate fi mult mai plicticos şi dezamăgitor decît a n-o fi văzut niciodată decît pe ecranul filmului. Din păcate.


C.I.C.T./ Théâtre des Bouffes du Nord, Paris
Music-Hall de Jean-Luc Lagarce
Regia: Lambert Wilson
Lumini şi scenografie: Françoise Michel
companiament sonor: Janyves Coïc
Coregrafia: David Moore
Cu: Fanny Ardant, Eric Guerin, Francis Leplay