Nimic nou despre Fanny Ardant - Music-Hall

Fanny Ardant este o femeie frumoasă. La 60 de ani arată superb, are o voce senzuală nefabricată, este cât se poate de franţuzoaică, adică întruneşte stereotipurile din mintea noastră despre la femme française: este elegantă, chic, sexy, o adevărată doamnă.

Fanny Ardant este şi o actriţă bună. În spectacolul Music-Hall adus la Bucureşti de Institutul Francez, Fanny a demonstrat cum joacă teatru o actriţă celebră de film. Deloc rău. Dar nici excepţional.

Piesa lui Jean Luc Lagarce este portretul unei actriţe singure care se hrăneşte cu fantasmele unei glorii apuse, dacă o fi existat vreodată, un soi de Arkadina decăzută. Frici, singurătate, nesiguranţă, frustrări ascunse sub o tonă de toane de Divă. Textul se coagulează însă greu, nu are cine ştie ce profunzimi şi este împănat cu cunoscutele franţuzisme, filozofeli dulcegăroase gustate în exclusivitate de francezi. Spectacolul semnat de Lambert Wilson este auster, ca să nu zic sărăcăcios. Fără decor, cu un singur element de recuzită, un taburet, întregul spectacol se ţine din text şi interpretare. Cum textul nu atrage deloc, greul se mută pe umerii lui Fanny Ardant în condiţiile în care ceilalţi doi actori au roluri episodice, mai mult de recuzită umană decît de personaje. Iar Fanny este bună, corectă, nu deranjează cu nimic, dar nici nu străluceşte prin nimic.

Spectacolul trenează, odată prin text şi temă, a doua oară prin faptul că e static, a treia oară printr-o interpretare ternă. Altfel, ce să zic, am văzut o actriţă importantă de film francez pe viu. Ceea ce n-a fost rău.