Videogame quest - District 9

În urmă cu patru ani Peter Jackson plănuia să realizeze un lungmetraj inspirat din saga videogame Halo, creată de Bungie pentru consolele XBOX şi adaptată ulterior şi pentru PC. Apăruseră pe youtube teasere în care puteam vedea cîteva minute din respectivul proiect. Jocul e un First-Person-Shooter în care o echipă de soldaţi pămînteni conduşi de Master Chief trebuie să facă faţă luptătorilor Convenant, o alianţă armată extraterestră. Filmul ar fi fost frust şi direct, un FPS în care unghiul de vedere oscilează între prima persoană şi persoana a treia, cu ţinte electronice pe ecran, fără muzică, cu o scenografie postapocaliptică. Regizorul filmului ar fi fost Neill Blomkamp. Proiectul cinematografic Halo a intrat în stand-by doi ani mai tîrziu, iar Jackson şi Blomkamp au început să lucreze la o altă istorie, un lungmetraj care să dezvolte ideile existente în Alive in Joburg, un filmuleţ de şase minute. Alive in Joburg e un rezumat al lui District 9 (iar District 9 e o dezvoltare de tip Halo a lui Alive in Joburg). Datorită concentrării ideatice, scurtmetrajul reuşeşte să fie coerent şi emoţionant în comparaţie cu filmul actual, care-i mai repede interesat de viteză şi de spectacol decît de sentimente şi de a avea o compoziţie închegată.

Alive in Joburg are construcţia unui reportaj de televiziune în care nu auzim întrebările reporterilor ci vedem direct răspunsurile interlocutorilor. Fie ei militari, fie simpli locuitori ai Johannesburg-ului, fie sociologi, cu toţii vorbesc despre impactul (negativ al) sosirii unei populaţii extraterestre pe pămînt, în căutare de refugiu. Extratereştrii seamănă cu Predator fără mască şi echipament stealth din filmul cu Schwarzenegger. Rasismul şi xenofobia (umană faţă de nou-veniţi) ating cote alarmante în zonă, iar pămîntenii şi extratereştri încep să se şicaneze din ce în ce mai violent. Extratereştrii vor anumite drepturi pe care noi înşine le consideram esenţiale pentru rasa noastră, însă dau piept cu obtuzitatea umană. Prezentarea extratereştrilor în scurtmetraj nu are nimic tendenţios, chiar par o populaţie oprimată, în suferinţă cumplită, o populaţie extrem de conştientă de situaţia precară în care trăieşte (şi de limitele de acţiune pe care le impune faptul că au aterizat într-o civilizaţie prea puţin elevată).

În lungmetraj extratereştrii nu mai sînt atît de umani, suferinţa lor nu prea mai are profunzime. Sînt o şleahtă de nenorociţi disperaţi să pună mîna pe mîncare (de pisici), indiferent de preţ. Cînd le vezi nava e clar că trebuie să fie o civilizaţie superioară celei pămîntene, însă e greu de citit acest lucru în comportamentul lor. Şi e greu de crezut că organizarea lor socială ar fi una de tip oligarhic, în care cei care conduc deţin toate calităţile posibile la superlativ (adică şi bună-creştere), iar restul sînt o plebee vulgară. Pînă la urmă gradul de elevaţie într-o societate e dat de comportamentul mulţimilor, iar atitudinea gloatei de extratereştri nu poate explica avansul tehnologic şi militar de care aceştia dau dovadă. Sau poate că se comportau ca nişte troglodiţi în mod voit, ca să mascheze planurile de refacere a navei care eşuase în spaţiul aerian al Africii de Sud şi ca să abată interesul oamenilor spre chestiuni mărunte.

Filmul scurt era inventiv şi coerent cu sine în ceea ce priveşte realizarea. District 9 nu stă în paradigma reportajului TV decît în primele minute (aşa a făcut şi Julian Schnabel în Le scaphandre et le papillon, după nici un sfert din film a renunţat la partea cea mai intrigantă a istoriei prezentate - trăirea acţiunii la persoana I). Apoi se dezlănţuie ca first-person-shooter (un FPS în care există şi o cameră de filmat exterioară personajului care-i aflat în misiune, dincolo de cea specifică jocurilor video) cît vezi cu ochii. E greu să iei în serios filmul pentru că la început personajele ba se maimuţăresc, ba sînt decredibilizate. Apoi, după maimuţăreală, începe festinul ucigaş, care-i extrem de spectaculos dar suficient de copilăresc încît să nu însemne mai mult decît înseamnă o secvenţă dintr-un joc video de profil. Aflăm că Wikus van der Merwe e angajat al MNU (forţele care trebuie să asigure ordinea în lagărul extratereştrilor şi, mai apoi, sa asigure buna deplasare a acestora într-un alt campament, în afara Johannesburg-ului) ca urmare a faptului că s-a căsătorit cu cine trebuia. Şi îl vedem cam slab de înger cînd trebuie să-i convingă pe alieni să semneze contractul de evacuare şi de reaşezare în noul spaţiu amenajat de statul african. Iar secvenţele în care îl vedem distribuind ordinele de evacuare vor iarăşi să ne facă să zîmbim, căci alienii sînt neprietenoşi, neastîmpăraţi şi fac pozne. Nu am nimic împotriva umorului dacă e cu rost. Însă aci e forţat şi pueril. Nu serveşte eliberării de sub tiparele eroului salvator (căci Wikus e personajul central al filmului), nu ironizează practica eroică din filmul american. Sînt doar glume de start, ca să ne obişnuim cu lumea filmului, că apoi, cînd încep episoadele de pac-pac, nu mai e vreme de nimic altceva (şi chiar Wikus revine în prim-plan ca erou clasic).

District 9 experimentează cinematografic tipologia din jocurile FPS futuriste. Armele-s precum în Halo, bătăile-s precum în Halo sau în Quake 3 şi 4, personajele la fel. Pe ecran muşchii lucrează mai mult decît capul. Ca să vă placă filmul mi-e teamă ca va trebui să imitaţi relaţia inteligenţă-muşchi aşa cum e sugerată de District 9.