De obicei, în marile oraşe, un spectacol pare o nimica toată. Atât de multe alte lucruri se mai întâmplă şi te asaltează atâtea afişe, de la un cap la altul al străzii, că aproape îţi piere cheful să mai alegi. La Alba Iulia, în schimb, nu e deloc aşa. Marile evenimente sunt rare, capătă un soi de contur sărbătoresc, lumea le aşteaptă cu lunile, aşa că viaţa oraşului e ceva mai aerisită. Cel puţin pentru încă vreo câţiva ani, oamenii
nu-şi vor permite să rateze nici un spectacol, oricât de mic & neînsemnat ar părea prin metropole.
Ca dovadă, Festivalul Internaţional de Teatru Alba Iulia (7-11 octombrie 2009, ediţia IV) a fost primit din toată inima, fără excepţie. Sigur, rămâne de văzut cât de "excepţionale" or fi spectacolele din program, dar un lucru e clar: de prea mult dor de teatru,
s-au cumpărat mai toate biletele din festival. Chiar şi la primul spectacol.
Adică la
Mica sirenă (r. Oana Leahu), producţie a Teatrului de Păpuşi "Prichindel" din Alba Iulia. Sala a fost înţesată de copii, semn că formatul aparte al festivalului, deci dubla adresabilitate (dimineaţa, teatru pentru copii; seara, pentru adulţi) şi depăşirea vechii prejudecăţi ("în prima zi nu vine nimeni...") au dat roade. Cel puţin deocamdată. Ideea e că vigoarea
Micii sirene, ca primă zvâcnire a acestui festival
ultra-dorit, le-a dat multora de înţeles că urmează un eveniment gustos, plin de vitalitate. Iar figura bună făcută de spectacolul Oanei Leahu ţine de o lectură conştientă a operei lui Hans Christian Andersen, al cărei impact a depins întotdeauna de fantezia celui ce o montează.
Şi aici, în basmul danez, nuanţele vin din expresivitatea plastică a păpuşilor, mânuite de actorii care, prin costumele lor, alcătuiesc decorul acvatic al poveştii. La asta se adaugă tonalitatea diversă a vocilor, care, fără a fi stridente, se fac auzite în sală. Iar aici e meritul
aşa-numitului contrapunct scenic, produs prin ţâşniri de personaje feerice, groteşti sau pur şi simplu insolite, prin alternări neaşteptate de recuzită, lumină, fum, strigăte şi tăceri, care îi fac atenţi pe copii. Uneori, însă, scena pare mult prea mică pentru proporţiile spectacolului, în sensul că apare excesiv de mult decor (deşi e bidimensional) iar figuraţia păpuşilor (deci apariţia vizibilă a păpuşarilor) se petrece înghesuit şi ambiguu. Ceea ce, din păcate, scade valoarea contrapunctelor de care vorbeam.
Apoi a fost "momentul Cluj". Adică lansarea celor mai proaspete titluri din dramaturgia românească, în prezenţa autorilor. Vorbim aici despre grupul de tineri studenţi din Cluj (Facultatea de Teatru şi Televiziune) care participă, an de an, la tabăra de cercetare şi creaţie
"Dramaturgia cotidianului". Ca şi până acum, a fost coordonată de către teatrologii C.C. Buricea Mlinarcic şi Miruna Runcan, iar "produsele" ediţiei din acest an - a şaptea la număr, desfăşurată la Târgu Mureş - au ajuns şi în mâinile albaiulienilor. E cazul volumului
Studii de teatru şi film. Piese de teatru şi scenarii de film (Editura Limes,
Cluj-Napoca, 2009), ca şi al suplimentului de dramaturgie al revistei MAN.In.FEST.
Ambele conţin piese de teatru care întorc pe toate feţele una şi aceeaşi temă: percepţiile tinerilor între 14 şi 25 de ani, imaginarul şi identitatea lor. Studiază măruntaiele acestei lumi încurcate, capricioase, puternice şi controversate, căreia grupul de la Cluj
i-a spus "
Generaţia X-Men & Women". Iar textele sunt opera unei munci de teren, care a combinat cercetarea antropologică, jurnalismul, artele video şi scriitura dramaturgică. Nu e ceva unic la noi (vezi
dramAcum şi
Tanga Project), dar este esenţial, fiindcă scopul "
Dramaturgiei Cotidianului" este să reflecte cât mai mult din ceea ce se întâmplă "cu tinerii din ziua de azi". C. Buricea a adăugat: "
dramaturgia românească trebuie să-i restituie teatrului românesc nobleţea pe care o avea pe vremea lui Caragiale." Aşa că piesele îşi aşteaptă regizorii. Pentru al nu ştiu câtelea an la rând...
A urmat lansarea nr. 3 / 2009 al revistei MAN.In.FEST. Pentru cine nu ştie, "MAN.In.FEST" apare la Cluj din februarie 2003, odată cu Teatrul Imposibil (director m.chris.nedeea). Au o istorie comună pentru că
s-au sprijinit încă de la început, deşi revista
s-a desprins de Teatrul Imposibil de prin 2006, devenind, din "lunar de atitudine teatrală", un "trimestrial de cultură a spectacolului". În mare, poţi zice
că-i o revistă de teatru şi film; forma
şi-a schimbat-o de două ori, redacţia
s-a împrospătat de câteva ori (în special cu tineri teatrologi, jurnalişti, dramaturgi) iar acum apare de patru ori pe ani, inclusiv pe net (
www.maninfest.ro).
Că tot vorbeam de bilete,
Hangiţa (r. Tino Geirun, producţie a Teatrului "C.I. Nottara")
s-a jucat şi el cu casa închisă.
Într-un fel era de aşteptat, la câte vedete urmau să apară pe scenă şi la cât de bine sună "Nottara" în urechile Alba Iuliei. Dar să nu fiu răutăcios: fiind spectacolul din deschidere,
Hangiţa trebuia să placă. Mai ales că tema festivalului e nici mai mult, nici mai puţin decât "Cum vă place"... Ca atare, din primul minut, comedia celor de la "Nottara"
s-a străduit vizibil să dea tot ce are mai bun. Şi
le-a ieşit, în limitele textului original al lui Goldoni şi ale comicului burlesc pe care
şi-l asumă ca teatru bulevardier.
Spectacolul montat de Geirun are, deci, avantajul
scopului bine fixat, de unde şi claritatea umorului şi precizia narativă. Plus de asta - fiindcă veni vorba de fidelitatea faţă de text -, sunt recuperate aici multe din virtuţile comicului lui Goldoni, în speţă, şi ale comediei de secol XVIII, în genere. Scenele se succed iute, fără pierderi de ritm. Actorii au un bun control al efectului comic, construit din gest şi voce. Apoi salturile de la o stare la alta, antitezele, pauzele bruşte,
qui-pro-quo-urile stupide şi
aparte-urile când naive, când malefice nu numai că te ţin treaz, dar provoacă acel râs sănătos pe care doar vechea
slapstick comedy îl mai stârnea. Astfel că toată încărcătura piesei - manierele răsuflate, tertipurile femeii, slăbiciunile misoginului, şantajul sentimental - e jucată cu poftă şi energie. Cu prea multă energie, din păcate, iar asta se vede, uneori, în graba actorilor de a face în continuu sala să râdă. E tipul de umor schimonosit, trivial, de bâlci, care place pentru o secundă. Păcat, altfel
Hangiţa ar fi fost ireproşabil în limitele genului său.
Fotografii de Mihai Lazăr. 
