Teatrul din Cetate. Ultima zi - Festivalul Internaţional de Teatru Alba Iulia, 2009

Alba Iulia, octombrie, teatru. Gata, s-au încheiat toate cele cinci zile ale Festivalului Internaţional de Teatru. Şi primul lucru pe care o să-l auzi prin oraş e că "a trecut iute". Deocamdată, e singura concluzie bună de tras, acum, când la Alba încă se simte aer de teatru. Cât despre ultima zi, când a plouat cât pentru tot festivalul, publicul a venit mai răruţ. Dar a venit. Iar cele două spectacole "de închidere" au tras cortina exact cum ne imaginam că o vor face: destul de relaxant. Adică sărbătoreşte.

Seara a început cu L'ale dels fils (tr. Suflul firului), producţie a Companiei "Jordi Bertran", Franţa. Din cauza titlului, cred că ne aşteptam cu toţii să vedem un spectacol colorat din cale-afară, cu marionete agitate şi voci piţigăiate. Nici vorbă. Francezii au venit cu ceva mai subtil decât teatrul gălăgios pentru copii, gândit copilăreşte. Mai exact, cele şaizeci de minute de spectacol cuprind, secvenţial şi distinct, câteva ipostaze emblematice pentru legătura intimă între creator şi marioneta lui. Dar nu contează atât personajul ilustrat, cât ilustrarea în sine. Povestea e înlocuită cu un soi de ambianţă narativă, alcătuită din apariţiile insolite ale personajelor (Edith Piaf, Charlie Chaplin, Osama Bin Laden) şi savoarea muzicii folk (Jordi Bertran, la chitară şi voce).

Totul se petrece lent, cu o largheţe gestuală care face mai vizibil ca niciodată laboratorul mânuitorului. Adică fineţea mânuirii, răsucirea firelor, sensibilitatea expresionistă a chipului de marionetă, efortul şi mimica involuntară a mânuitorului, mişcarea braţelor, încordarea mâinii. Simplitatea jocului e la vedere şi permite un umor simplu, rafinat, care îmbogăţeşte gustul scenelor. Ceea ce-l face, de altfel, teatru pentru tineri şi adulţi. Sigur că nu e tocmai spectacolul ropotului de aplauze. Şi, în raport cu proporţiile altor producţii cu marionete, L'ale dels fils pare o jucărioară naivă. Dar, în limitele genului său, spectacolul francezilor este o lecţie de esenţialitate scenică, de "cum să faci mult cu puţin". Un reper.

Tot cu muzică şi tot esenţialist a fost şi Meli Melo II (Compania "Chicos Mambo", Spania). Dar, aici, dansurile au făcut diferenţa. De la primele spoturi de lumină, care taie în bezna scenei, până la heblul din final, spectacolul duduie de coregrafie. Cu doar patru dansatori, scena se umple de vitalitate teatrală, articulând în zbor cele mai celebre forme de dans din istoria artei mişcării - balet clasic, dans baroc, tehnic, etnic, sportiv, acvatic, ritmic, mecanic, you name it... Şi se sare "dintr-una într-alta", cât ai clipi, într-o viteză dezarmantă care nu neglijează nici detaliul, nici performanţa cea smulgătoare de aplauze.

Şi totuşi, cu totul altceva a stârnit bătăile din palme. Orice moment de coregrafie ar fi început şi oricât de serios ar fi trebuit să se petreacă, actorii-dansatori îl transformau în ditamai comedia. Spectacolul e în aşa fel construit, încât să conteze nu atât dansul, cât devierea parodică de la sobrietatea lui (vezi travestirea dansatorilor în femei, instalând derizoriul prin aluzia la homosexualitate). Fie că începe calm şi se încheie prosteşte, fie că e din start o zbenguială debilă, dansul are umorul unei amestecături zăpăcitoare. Uneori, însă, hazul (încurajat de aplauze) e vulgar, aproape greţos; alteori, plictistitor. Noroc cu ritmul iute al mişcării, altfel nu s-ar fi înţeles nimic. De ce? Fiindcă e genul de sinteză parodică "cu de toate", stridentă, negativă, urâtă, obraznică, la care visau futuriştii la început de secol XX. Ceea ce apropie acest nărăvaş Meli Melo II de înnebunitorul Candid (r. Cristian Pepino), jucat tot la Alba Iulia. E aceeaşi plăcere a încălcării canonului, aceeaşi frenezie a costumelor, coafurilor, luminii. Pe scurt, e definiţia iconoclastă a dansului contemporan.

Cam atât (pe sărite) despre teatrul văzut la Alba. Concluzii sunt o mie, ca de obicei, mai ales că oraşul n-are teatru dramatic. Dar are festival. Ca atare, până la următoarea ediţie, publicul din Alba Iulia se va întoarce la trebile sale zilnice. În care teatrul nu intră, cel puţin până când se va deschide mult-aşteptatul teatru de proiecte. Cert e că deocamdată există doar festival. Iar el a arătat cam aşa:
ediţia IV a însemnat un nou spaţiu - Galeriile Trinity -, excelent pentru teatrul underground. A plăcut publicului, dar mai ales specialiştilor mişcării alternative care deja vedeau în ele zeci de soluţii scenice şi visau, montate acolo, vechile lor obsesii cu texte obraznice, contemporane;
cele patru săli de spectacol s-au umplut de la prima reprezentaţie a primei zile, dovadă palpabilă a dorului de teatru şi, mai ales, a încrederii (chiar dacă pripită) a spectatorilor în ceea ce-i aşteaptă la festival;
în cele mai multe cazuri, sălile au fost aproape pline, contrazicând flagrant impresiile tulburi ale multor cârcotaşi "de serviciu", care vedeau una şi bună: săli goale şi spectatori plictisiţi;
accesul în săli a fost pentru toată lumea; ca atare, vechiul fenomen al "ecusoanelor care umplu sala" n-a existat la Alba;
"toată lumea", adică toţi cei ce erau deja în sală. Restul lumii era afară, cu zecile, rămaşi cu ochii în soare. Sau în lună... Ca atare, ar fi fost bine ca spectacolele fixate în spaţii mici să se joace de două ori, cum e normal în orice festival care se respectă;
din păcate, cei doi prezentatori ai festivalului au fost simbolici, pentru că omiteau să anunţe unele chestiuni practice. De pildă, că la unele spectacole nu poţi intra după ce încep. Asftel, au avut de suferit fotografii şi jurnaliştii, care nu îşi permiteau luxul de a ajunge la fix;
la spectacolele "de Bucureşti", lumea a intrat în sală ca să vadă vedete;
vedetele "de Bucureşti" s-au străduit (uneori cam strident) să joace cât mai mult şi cât mai frumos, ca dedicaţie pentru publicul care venise să le admire jocul cât mai mult şi cât mai frumos;
cu toate astea, în ciuda vedetismului galopant (necesar începutului de viaţă teatrală într-un oraş fără teatru), 2009 e primul an în care publicul s-a înghesuit la fel de mult să vadă spectacole cu actori de care n-a auzit nici pe la TV, nici în reviste glossy;
cu puţine excepţii (adică Insomnii teatrale şi Animale de hârtie, ca cele mai sonore titluri de care s-a vorbit cu dezamăgire şi nervi), oferta de eveniment a festivalului a fost mai mult decât mulţumitoare. Mai exact, spectacolele au plăcut şi s-au făcut înţelese indiferent de stilistica, tema, mesajul, construcţia lor;
deci, rata calităţii spectacolelor a fost mai mare decât în alţi ani;
deci, diversitatea şi divertismentul au făcut casă bună la Alba;
deci, publicul îşi va aminti cu drag de festival;
deci, tema festivalului ("Cum vă place") a fost bifată fără emoţii;
şi totuşi, n-a fost destul "să ne placă"; pentru buzunarele de criză şi pentru un eveniment finanţat de stat, biletul pentru adulţi a costat cam mult (15 lei);
din păcate, gazeta festivalului s-a pierdut în ceaţă; a dispărut şi echipa, şi conceptul, şi aspectul, adică tot ceea ce anul mergea de minune ca pilulă de seară pentru miile de spectatori care veneau la festival;
din şi mai mari păcate, festivalul a început cu un mare oftat: "unde e numele ăla fain?" Adică "Poveşti pentru copii şi oameni mari". Deocamdată, noul concept de festival internaţional nu s-a impus suficient;
asumarea noului concept înseamnă, de acum încolo, o mult mai serioasă expunere a festivalului în faţa criticii, a publicului, a partenerilor. De aceea, aşteptările şi exigenţele tuturor, în raport cu ediţia din 2010, vor fi mari;
Alba Iulia a trăit cel mai puternic, scump şi promovat eveniment al anului, reuşind să câştige (mai ales prin seara de 10 octombrie 2009, a patra zi de festival) unul din cele mai dure pariuri: de a fi format un public de teatru într-un oraş fără teatru.
Etc.

Fotografii de Mihai Lazăr.