Teatrul din Cetate. A doua zi - Festivalul Internațional de Teatru Alba Iulia, 2009

Au trecut două și mai urmează trei. E genul de numărătoare inversă a omului care se bucură de momente rare, scurte și bune. Adică nici n-a început bine festivalul, și deja lumea socotește cam câte zile au rămas. Vorbim aici de Festivalul Internațional de Teatru Alba Iulia, care se întâmplă o dată pe an, care a fost așteptat luni în șir și pe care publicul l-ar ține deschis săptămâni întregi. Mai ales din cauza celei de-a doua zile, care a rupt gura târgului cu trei din "bombele" ediției...

Prima a fost La Gigantea, spectacol de animație coprodus de Teatrul de Stat din Arad și Compania "Les Trois Cles" din Franța. Scrisă, regizată și creată coregrafic de Eros Galvao & Alejandro Nunez, povestea se petrece undeva în deșert. Sărăcia e mare, apa se găsește greu iar traiul unei mame cu fiul ei devine, în acest decor arid, paradoxal de tihnit. Totul, însă, până când o armată de ființe hibride pune stăpânire peste deșert. Îl capturează pe copil și-l inițiază ca soldat în această armată grotescă, timp în care mama pornește în căutarea lui. Nu e singură, însă. Ajutată de un fel de duh al deșertului, care o previne în ascuns, femeia înfruntă obstacolele și îl salvează pe micuț, gest încununat, la final, printr-o mișcare de recunoaștere demnă de o tragedie antică.

Cam astea se întâmplă în doar șaizeci de minute de spectacol non-verbal, a cărui vitalitate vine, în primul rând, din forța de sugestie a imaginii. Tot ceea ce te așteptai să vezi în acest story cu deșert și război, apare la nivel de simbol, îndemnându-te să vezi furtuni de nisip (acolo unde mânuitorii agită pânze cafenii pe scenă) sau arme de foc (acolo unde soldații au mături). Indiferent de felul cum încep scenele, totul devine incredibil de citeț, atât pentru adulți, cât și pentru copii. Pe scurt, plastica scenică e unitară, convingătoare, iar soluțiile scenografice sunt dezarmant de simple. Și spun suficient de mult despre o tradiție apuseană, de care păpușarii noștri sunt încă străini...

În al doilea rând, însă, chiar mai puternice decât decorul sunt fizionomiile personajelor (pitice, cu cioc, cu ochi abia vizibili), întregind ambianța coșmarescă a poveștii ca în fragmentele de animație lugubră din filmul The Wall (r. Alan Parker, 1982). La fel de neliniștitoare e muzica, compusă special pentru La Gigantea, ce îmbogățește cu emoție fiecare mânuire de păpușă. Pur și simplu fermecător ca naturalitate a mișcărilor și uluitor ca și cursivitate a trecerilor de la grotesc la idilic, de la violent la sacral, spectacolul poate fi oricând o lecție de teatru. Chiar și dramatic.

Următorul a fost Oo! (r. Alexandru Dabija, Teatrul Tineretului Piatra Neamț). Fără nici un dubiu, e unul din spectacolele programatice ale lui Dabija, aplicând orientarea sa declarată, din ultimii ani, de "a spune povești prin teatru". Oo! este o adaptare colectivă, un work-in-progress al trupei de la Piatra, pe marginea poveștii Punguța cu doi bani de Ion Creangă. Dar nu-ți închipui un spectacol pentru copii cu păpuși și butaforie (cocoș, trăsură, fântână, ca în cărțile de colorat). Povestea a fost scoasă din cadrul ei feeric și strânsă într-un cerc de interpretare absurdă cu iz de alegorie, care aduce totul la zi, în 2009. Amestecă graiul moldovenesc arhaic cu limbajul vulgar de astăzi, care piperează scenele exact atunci când te aștepți mai puțin. Folosește un decor esențializat la nivelul unor obiecte-simbol, tot arhaico-regionale (unelte de lemn, trăsură săsească, ciubere, grămăjoare de ouă), dar și obiecte din ziua de azi, împletind grotesc civilizația românească veche cu cea nouă.

Astfel, fără să arate o ciocnire între lumea anistorică povestită de Creangă, și cea stridentă de azi povestită de Dabija, Oo! este un moment românesc pur-sânge. Energic, gălăgios, "într-o ureche", spectacolul ilustrează fără jenă "scăpările" condiției de român, parodiind clișee sociale pe care toți le știm. Rapid, scena devine un fel de ogradă națională, făcută de râsul lumii prin ticurile comportamentale ale personajelor, prin umorul vulgar, "de tradiție", prin cheful împământenit de a bate din gură, de a munci de ochii lumii, de a fura, de a aștepta inspirația, miracolul salvator, de a râde și de a se râde de lume. Ceea ce face ca Oo! să nu fie numai pronunția moldovenească a ouălor, ci și expresia unei năuciri în fața proporțiilor acestei tipologii. Ca atare, povestea vesel-parodică a lui Dabija rămâne, pur și simplu, un soi de caricatură a ceea ce credem că știm despre noi.

Ceva mai târziu, însă, Flamenco siempre m-a făcut să uit și de Goldoni, și de reproșuri. Spectacolul Companiei "Cie Flamenco Vivo", creat de unul din cei mai pasionați militanți ai artei flamenco - Luis de la Carrasca -, a fost exact ceea ce trebuia pentru o zi obișnuită de festival. Adică fără să fie teatru, Flamenco siempre a colorat puternic întreg festivalul de teatru. Totodată, le-a adus aminte albaiulienilor de succesul uriaș înregistrat, ediția trecută, cu Flamenco Vivo. Aceeași trupă, același fior autentic. Numai că acum publicul știa ce urmează, sorbind din priviri fiecare minut de dans, ca într-un vârtej delirant în care picioarele, coapsele și brațele dansatorilor par să aibă ceva sacru. Instrumental și vocal în același timp, spectacolul a dat emoția curată a mișcării, în care tradiția coregrafică latină și puritatea prezenței scenice live se îmbină fără fisuri. Sobru, irezistibil, perfect.

Fotografii de Mihai Lazăr.