Au fost trei spectacole, unul mai rafinat, mai dezinhibant şi mai puternic decât altul. S-au impus din primul minut, la turaţie maximă. La fel de iute, publicul a intrat în joc şi, în doar câteva ore, sute de oameni, care nici nu ştiuseră până atunci ce e teatrul, aplaudau şi înţelegeau acum cele mai variate şi solicitante forme de spectacol. Practic, "minunea" s-a întâmplat într-o singură seară, ceea ce nu e neobişnuit în istoria mondială a teatrului, în care momente de cotitură s-au petrecut în doar câteva ore. La Alba Iulia, însă, te poţi aştepta ca orice cârcotaş de tinichea, cu aere de spectator-maestru, să facă bancuri pe chestia asta... Dar un ochi priceput vede altfel. Ştie că aşa ceva e un început bun.
Primul - Les Masques en moi (tr. Măştile din mine, r. Anastasiya Savinova, o producţie a "Theatre Atelier 313", Sofia). Fiind străin, unii au intrat la spectacol cu inima strânsă, între un fel de "oare pricep ceva?" şi "parcă văd ce ciudăţenii..." În fine, n-a ţinut nici una, nici alta; timp de cincizeci de minute, cât durează spectacolul bulgarilor, totul se petrece limpede şi fără cuvinte. E ca o schiţă de desen iar meritul rămâne al scenografiei, care a făcut din ideea regizoarei Savinova un tablou vivant cu, despre şi pentru măşti. Ca şi în secvenţialul L'ale dels fils (din ultima zi de festival), logica unei poveşti lasă, aici, locul unei succesiuni de secvenţe, în care semnificaţiile se învârt în jurul aceluiaşi motiv: masca. De fapt, orice moment începe, scena e năpădită de măşti, purtate de actori pe faţă, pe ceafă, coate, genunchi, piept... Ba chiar şi pe fese, într-o scenă coregrafică care are mici atingeri cu umorul naiv al unor numere de circ.
Al doilea - Candid (r. Cristian Pepino, Teatrul "Ţăndărică", Bucureşti). Era unul din spectacolele de animaţie de la care nimeni nu ştia la ce să se aştepte. De păpuşi se mai auzise în festival, mai ales că dimineaţa se juca numai teatru pentru copii. Deci gândul că urma un spectacol, care nu prea sună a teatru pentru adulţi, i-a făcut pe mulţi să se întrebe, aproape cu voce tare: am nimerit bine? După câteva minute, însă, s-au convins că da. Şi nu oricum, ci cu urale după orice gag sau scenă comică, ca în sitcom-urile americane cu public pe platou. Şi nu e singurul spectacol marca Pepino, a cărui vitalitate umple sala de fiori. Dar aici, tot ce e mai sobru & profund în romanul omonim al lui Voltaire e coborât într-o zonă de burlesc parodic, de bâlci meyerholdian. Fizionomiile personajelor - de la Candid şi Cunigunda, la Pangloss, Inchizitor şi soldaţi - sunt umflate, strâmbe, subţiate, ca într-o caricatură de grup.
Dar secretul e viteza. Povestea rescrisă de Pepino stoarce epicul zemos al cărţii până la ultimul strop. Aşa că din cele treizeci de capitole ale satirei politice, rămâne un fel de story turbo, spus în aproape o oră de gălăgie, mişcare şi nerv grotesc. Toate păţaniile lui Candid trec în zbor peste estrada unde se joacă. Plus că actorii (excelenţi, fără excepţie) sunt şi ei acolo, îi vezi rostind replicile, dar abia apuci să distingi vreo vorbă, fiindcă totul se joacă într-un amalgam de limbi. Şi sunt aruncate în joc toate, vechi şi noi, urâte şi dulci, de la simboluri şi motive iluministe, la citate din pictura clasică şi bucăţi de viaţă contemporană. Se adaugă aici şi proiecţiile video, de un kitsch voit, care stârnesc şi mai tare râsul. Pe scurt, avem una bucată sinteză sarcastică, pe reţeta futurismului italian de la început de secol XX. Seamănă cumva cu dinamicul Elizaveta Bam (r. Al. Tocilescu), de la Bulandra. Şi, ca spectator, ai senzaţia că frunzăreşti o operă care era cândva serioasă. Gata cu raţionalismul şi optimismul leibnizian ale lui Voltaire. De la atâta viteză, totul pare deformat. Iar acest savant fast-forward spune totul despre ce a vrut Pepino să facă aici: un spectacol fix pe gustul anilor 2000. Adică nebun şi artificial.
Al treilea - Campionatul de improvizaţie (r. Vlad Massaci şi Mihaela Sârbu, producţie a Teatrului Naţional din Târgu Mureş, Trupa "Liviu Rebreanu"). N-aş fi crezut că se poate râde atâta. Adică două ore aproape non-stop, cât au ţinut jocurile de improvizaţie ale actorilor de la Târgu Mureş. Să le enumăr n-are sens, aşa cum nu poţi povesti un tablou. Cel mult e de zis că cele două tabere rivale - Improletarii şi Plătitorii de Improzite, a câte trei actori, plus animator - au trecut prin cele mai trăznite probe de improvizaţie, ca să smulgă aplauze şi, bineînţeles, râsete. Tensiunea a fost uriaşă şi, pare-se, benefică, generând cele mai bune poante şi jocuri de cuvinte, de gesturi. Şi n-a fost genul de umor "contemporan", adică mânjit de înjurături şi prostie, la care se râde un minut şi gata. Nu. Comicul a fost cuminte şi sănătos, subtil şi de bun simţ, ca în jocurile de "copii mari". Frumos.
*
Repet: a fost seara de 10 octombrie 2009. Prin aceste trei lovituri literalmente "de teatru", Alba Iulia a avut un câştig cultural în timp real şi timp record. Adică am văzut cu ochii noştri pasul înainte. A fost depăşirea unei mari cantităţi de clişee şi prejudecăţi, a fost trecerea la un alt nivel de disponibilitate culturală. În fine, s-o spună anii ce urmează...Fotografii de Mihai Lazăr.