Dar emoţiile nu m-au ocolit. Am citit, blocată la un moment de lipsa unor cunoştinţe de specialitate, Vânt, volume, vectori, volumul lansat de coregraf la final de 2008. Nu am reuşit să înţeleg cât aş fi vrut din această carte plină de poezie şi filozofie totodată (căci la Gigi Căciuleanu acestea se confundă inevitabil) şi de aceea am venit puţin intimidată la OuiBaDa. Oare ce am să înţeleg eu din spectacol? Dacă e ceva matematic şi nu am să îi prind nuanţele? Dacă ratez bucuria unui show atât de rar la noi pentru că nu ştiu fizică?
Recunosc, de la Gigi Căciuleanu - cu care m-am mai "întâlnit" doar prin Simfonia Fantastică, balet a cărui coregrafie a semnat-o -, mă aşteptam la orice altceva decât un spectacol în care rap-ul să se împace atât de armonios cu Maria Tănase. După cinci minute de spectacol mi-am dat seama că autorul nu a vrut să vin nici inteligentă, nici matematiciană, şi nici să plec satisfăcută de faptul că am reuşit să descifrez nişte complicate ecuaţii coregrafice.
Nu e nimic de descifrat prin cuvinte în OuiBaDa. Fiecare mişcare e încărcată cu atâta bucurie şi candoare a descoperirii corpului încât descifrarea se opreşte la nivelul privirii. De la ondulaţiile mâinilor delicate ale lui Gigi Căciuleanu până la exaltarea iraţională a tinerilor, totul pare menit să amintească spectatorului (poate plictisit, poate obosit, poate cinic) de această minune numită corp. Un corp care vibrează, când melancolic, când exploziv, dar mereu seducător; un corp care plânge a nostalgie pe piesa Corinei Chiriac, un corp care nu mai ştie în care colţ al sălii să se împrăştie pe ritmurile din Ciuleandra.
Rugăciune şi frenezie erotică, zbor şi cădere într-un spaţiu vrăjit al bucuriei, toate se împletesc într-o viziune din ce în ce mai savuroasă de la minut la minut. Rar mi s-a întâmplat să contemplu cu atenţie totală momentele de tăcere dintr-un spectacol de dans, să fiu pe deplin convinsă că nu sunt doar momente de respiro ci, din contră, poate sunt chiar momentele cele mai încărcate de poveşti...
În OuiBaDa, viziunile onirice se cheamă una pe alta, se deşiră pe o axă nesfârşită a splendorii. A splendorii corpului, a splendorii ideii de acasă, a splendorii erotismului. Şi nu m-aş fi gândit deloc că o astfel de frumuseţe, în fond inefabilă, se poate desfăşura inclusiv pe o piesă a formaţiei Paraziţii. Raporturile mişcării faţă de playlist-ul din spectacol sunt uneori ironice, întotdeauna complice. Dansatorii sunt tot timpul acolo. Pentru că acasă nu este nici Paris, nici Bucureştiul interbelic, nici România cuprinsă de febra rap - acasă este scena, adevăratul acasă al acestei cărni înzestrate cu un suflet fragil şi miraculos este orice spaţiu care permite mişcarea. Iar mişcarea înseamnă aici şi premoniţie a dansului, şi tatonare senzuală a unor jocuri care încă nu explodează, dar şi dezlănţuire a vulcanului din eul cel mai adânc al celui care se împărtăşeşte pe scenă.
La un moment dat, apare pe scenă un tânăr care se joacă în toate felurile cu o frânghie. Dar se joacă trist. În paralel, ceilalţi dansatori continuă să activeze în feluri neînchipuite energia formulelor propuse de Gigi Căciuleanu. Aici, la intersecţia dintre viaţă şi moarte, dintre rostire şi tainică reculegere, se întâlneşte şi se desăvârşeşte esenţa acestui irezistibil joc coregrafic.
Orice diferenţă dintre melancolie şi flirt se anulează în spectacol, pentru că dansul pune între toate semnul de egalitate. Nicio emoţie nu e joasă, nicio trăire nu e negativă. Sunt toate parte din om, din omul-pasăre închipuit cu atâta tandreţe de Gigi Căciuleanu însuşi.
Pe toată durata spectacolului, nu te poate părăsi certitudinea că mai bine de atât nu se poate. Şi nu e vorba doar de conceptul coregrafic, e vorba în primul rând de aceşti tineri seducători, atât de ludici în gravitatea lor. Corpurile lor fluide trec prin aer ca printr-o perdea, pe care o sfâşie întotdeauna cu voluptate pentru a apuca şi mai mult din această sălbatică plăcere de a dansa. A dansa pentru a păstra cât mai mult tinereţea şi mirarea în faţa jocului.
Dansatorii zboară, înoată sau se târăsc pe pământul întotdeauna solid sub picioarele lor elastice. Ei sunt acasă şi asta se vede permanent pe chipurile lor frumoase şi pline de entuziasm. Drumul lor e atent păzit de ochiul iubitor şi atent al Maestrului, care se lasă văzut şi admirat la începutul show-ului, însă la final am convingerea că Gigi Căciuleanu nu părăseşte deloc scena. Vibraţiile sale pline de frumuseţe şi bunătate rămân în aerul pe care noi îl respirăm.
Ştiu că am asistat la o minune şi că aşa ceva ţi se dăruieşte rar. E o minune pentru că OuiBaDa este, aşa cum sugerează întrucâtva chiar titlul, o copleşitoare pledoarie pentru o bucurie neviciată de melancolii infertile. Coregraful opune distructivului negativism contemporan nişte armonii muzicale pline de veselie şi nişte trupuri cel puţin la fel de muzicale. Şi în toate acestea, el mai pune şi Viaţă. O Viaţă venită direct din mâinile lui Dumnezeu, şi pregătită parcă anume pentru Gigi Căciuleanu, singurul care ne-o poate servi prin dans într-o stare atât de pură...
OuiBaDa
Un spectacol de: Gigi Căciuleanu
Scenografie: Corina Gramoşteanu
Distribuţia: Cristina Babalac, Paul Cimpoieru, Rasmina Luisa Calbajos, Doina Nicoleta Georgescu, Lari Cosmin Giorgescu, Cătălina Ana Gubandru, Szasz Levente, Ana Pepine, Lelia Marcu, Cristian Nanculescu, Arcadie Rusu, Casandra Oana Stelea
Vizual: Alexandru Daniel Apostol
Lumini: Alin Popa
Producător: Fundaţia Art Production
Spectacol realizat cu sprijinul CNDB.
Spectacolul se va relua în noiembrie 2009.