Dirijorul Jin Wang în concert la Ateneul Român

Dirijorul chinez Jin Wang s-a aflat la pupitrul Orchestrei simfonice a Filarmonicii "George Enescu" din Bucureşti, vineri 23 octombrie 2009, programul cuprinzând: Simfonia nr. 100, în sol minor «Militara» de Joseph Haydn şi Simfonia nr. 9, în re minor op. 123 de Anton Bruckner. Aceste două lucrări deosebit de frumoase sunt în acelaşi timp şi foarte diferite. Amploarea, masivitatea şi adâncimea sonoră a opusului brucknerian contrastează cu muzica mai aproape de divertisment a simfoniei lui Joseph Haydn. Ori tocmai aceste trăsături divergente au fost atât de bine redate de către interpretarea dată de Jin Wang.

Muzicianul chinez a beneficiat de îndrumările maeştrilor Leonard Bernstein şi Zubin Mehta, fiind singurul dirijor din Asia laureat la nouă competiţii de dirijat desfăşurate în Europa. El beneficiază de o mare experienţă: a dirijat peste 80 de filarmonici, a fost câteva stagiuni director muzical la Komische Oper din Berlin, a fost dirijor invitat permanent la Opera Naţională din Finlanda, dirijor principal la Orchestra Filarmonică Moravă, prim dirijor invitat la Orchestra Filarmonicii Janáček, precum şi la Orchestra Naţională Radio din Bucureşti.

În seara muzicală de la sala Ateneului Român, Jin Wang a adus o anume prospeţime în interpretare. Jovialitatea firii sale este dublată de o mare exactitate a gestului dirijoral precum şi de urmărirea stăruitoare a relevării subtilităţilor muzicii interpretate. În Simfonia Militara de Joseph Haydn, în special în părţile a doua, Allegretto şi a IV-a, Presto, el a reuşit să redea acel aer alla turca (atât de la modă în epocă), fără să cadă în facil. Efectele grupului de percuţie - talgere, trianglu, tobă mare - au conferit cu discreţie culoarea orientală. Frumuseţea solo-urilor oboiului, intervenţiile trompeţilor cu semnalele lor, amplasarea cornilor în stânga scenei, realizarea grupetelor - cu dantelăria lor - ori eleganţa anacruzelor din Menuet au servit muzica lui Papa Haydn. Cele patru părţi ale simfoniei s-au topit într-un timp artistic minunat, imposibil de măsurat (estetic) pe cadranul unui ceasornic.

Interpretarea Simfoniei nr. 9 în re minor, op. 123¸ de Anton Bruckner a arătat alte calităţi ale dirijorului Jin Wang. El a condus interpreţii spre relevarea unei lumi prevestite parcă de Richard Wagner: mister în prima parte a simfoniei, Feierlich, crearea unei tensiuni unde parcă cerul stătea să cadă pe tine, în Scherzo, Bewegt, lebhaft (Mişcat, cu însufleţire) şi seninătate în finalul simfoniei Adagio. Sehr langsam.

Ascultând armoniile muzicii lui Bruckner, gândul mă ducea la un tablou din atelirul lui Sandro Botticelli (Portretul unei tinere). Nu stilul renascentist îmi provoca asocierea, ci arta detaliului. Pentru a picta medalionul de la gâtul tinerei, Botticelli studiase în prealabil colecţia de camee a familiei de Medici. Încercam să-mi imaginez cum s-a documentat dirijorul chinez pentru a ajunge la soluţia sonorităţilor "sculptate" ale episodului secund încredinţat tubelor, din Adagio-ul final al simfoniei bruckneriene. Acel rămas bun de la viaţă (Abschied vom Leben), presimţire sumbră, privită senin, a unui sfârşit iminent (Iliuţ, Vasile: De la Wagner la contemporani; vol. I; Editura Muzicală, Bucureşti, 1992, pag. 140), a avut parte de o splendidă dozare a planurilor dinamice.

Memorabilă partea mediană a simfoniei, Scherzo. Corzile sacadau iniţial în pizzicato pianissimo. Brusc, aparatul orchestral trecea "prăpastia" şi răsuna în ritmuri delirante, obsesive, în arhifortissimo. Totul se transforma necontenit: dansantul în grotesc şi hedonicul în marţial. Ce contrast teribil a reuşit Jin Wang în coralul ca de orgă din ultima parte!

Admirabil efortul membrilor Orchestrei Filarmonicii "George Enescu" de a cânta foarte bine şi de a se concentra asupra realizării artistice a unei partituri extrem de solicitante, precum Simfonia nr. 9 de Anton Bruckner. Şi toate acestea, în condiţii de presiune psihică fără precedent exercitată asupra lor. Dacă se amână sine die rezolvarea conflictului intern de către forurile responsabile, istoria va judeca fără milă indiferenţa acestora faţă de unul dintre importantele repere rămase nealterate ale culturii muzicale din România: Filarmonica George Enescu din Bucureşti.