Am reuşit să văd douăzeci şi opt de filme în festival, plus cîteva scurtmetraje. Am văzut aproape toată competiţia, iar dintre filmele premiate nu am ratat niciunul. M-a bucurat vizionarea lui Taxi Driver pe ecranul de la Republica, îmi pare rău că nu am văzut Tabu. Mi-au plăcut filmele lui Méliès, mi-a plăcut Killing Time al lui Florin Piersic Jr.; am suportat cu greu Trei zile pînă la Crăciun şi Klip. Mi-a plăcut concertul fanfarei Ciocîrlia de la petrecerea de închidere a TIFF, nu m-am omorît după Laibach dar a fost, totuşi, un spectacol captivant. Şi încă tresar cînd realizez că m-am dus să văd Headshot în loc să aleg concertul lui Nils Petter Molvaer. În cazul acesta pasiunea pantru film a umbrit bucuria de a asculta muzică. Baboon Moon nu e unul dintre discurile mele favorite, poate că şi asta explică faptul că am intrat la filmul lui Ratanaruang. Însă şi filmul s-a dovedit a fi doar căldicel, aşa, cum e şi discul lui Molvaer în jazzul european actual. Sper să mă împace Tord Gustavsen, la Gărâna, peste o lună.
În ceea ce priveşte palmaresul festivalului, alegerile juriului - format din Kjartan Sveinsson (membru al formaţiei islandeze Sigur Ros), Samuel Maoz (regizor, autorul lui Lebanon), Mark Adams (critic de film la Screen International), Ana Ularu (actriţă) şi Mike Downey (producător) - sînt discutabile, iar într-unul dintre cazuri - acordarea premiului de regie Majiei Miloš pentru Klip - alegerea este mai degrabă ruşinoasă.
Wim Wenders spunea că un film bun trebuie să relateze o poveste şi să şi exprime ceva despre cinema. Acum, dacă e să privim cuvintele lui Wenders per se, orice film rosteşte o poveste şi în felul în care povesteşte asumă o poziţie faţă de cinema. Însă cele mai multe dintre filme nu sînt filme deosebite. Ele ratează ceva, ratează cuprinderea formală a poveştii în cinema. Filmele bune sînt acelea în care elementele de rostire cinematografică - cadraj, apertură, ritm, secvenţe, montaj - îmbracă în cel mai potrivit chip povestea pe care o relatează. Un film ajunge să fie un film bun cînd, formal, autorul găseşte mijloacele cinematografice potrivite în care să îmbrace povestea sau ideile pe care doreşte să le exprime. Atunci, ca spectator, ai impresia că povestea respectivă putea fi relatată doar cinematografic fără să-şi piardă din calităţi. Ori cînd ai în competiţia TIFF un film a cărui istorie (dezorganizarea unei familii, pierderea treptată e coeziunii interne, foarte bine construită pe ecran şi în ceea ce priveşte persoanele mature, şi în ceea ce priveşte copiii) e cuprinsă excelent şi e susţinută fără probleme de la cap la coadă în şi prin ceea ce ţine de cinematograf - mă refer la filmul chilian De jueves a domingo, să premiezi Klip pentru regie e ca şi cum ai da o palmă valorii din acest domeniu.
Klip, cu toate că doreşte să discute comportamentul vulgar, pornografic al adolescenţilor hrăniţi de actuala obsestie a fizicului (fizicul e la îndemînă, e zona de contact cea mai apropiată şi vizual şi tactil, spiritul a murit sub greutatea fizicului), nu reuşeşte să depăşească tipul de comportament şi atitudinile vizate. Filmul e pornografic şi, prin asta, e vulgar. Fiindcă nu reuşeşte să filtreze prezentarea, nu ajunge să examineze, ci doar înfăţişează de pe o poziţie lascivă. Aparatul de filmat nu e un mediator între ideile autorului despre acea realitate şi sala care accesează ideile autorului. Aparatul juisează în relaţie cu ceea ce urmăreşte. Senzaţie pe care o transmite privitorilor.
Trofeul Transilvania şi premiul pentru Scenariu au fost acordate lui Oslo, 31. august. Un film uşor sentimentalist şi construit pe prejudecata că un om, odată ce a călcat strîmb şi a ajuns la dezintoxicare, e condamnat. Premiul Special al Juriului i-a fost dat lui Chapiteau Show, un film decent, făcut cu inteligenţă, dar un film care are şi personaje-clişeu, personaje forţate uneori de autor să intre în posturi nu tocmai confortabile (modul în care e prezentat, ca artist, tatăl eroului poveştii a treia, criza de gelozie a geek IT-istului din prima poveste). Totuşi, e un proiect impresionant ca dimensiune şi uşor de urmărit, o peliculă care nu plictiseşte, în ciuda imperfecţiunilor. Publicul l-a votat ca favorit al competiţiei. Premiul pentru Imagine - nesemnificativ faţă de valoarea filmului - i-a fost acordat lui De jueves a domingo. Premiul pentru Interpretare i-a fost acordat lui Kim Kold pentru rolul micuţului din Teddy Bear.
În Competiţia Românească mi-ar fi plăcut să cîştige Killing Time la lungmetraje. Pentru că e un film legat, cu o poveste savuroasă, cu replici excelente, jucat bine - în special de Cristian Ioan Gutău -, cu buget de producţie foarte mic, un film realizat de Florin Piersic Jr. şi de colaboratorii săi cu pasiune, lucru care - cu atît mai mult cu cît filmul e bun - ar trebui remarcat. Premiul Competiţiei a fost luat de Toată lumea din familia noastră. O menţiune a fost acordată lui Trei zile pînă la Crăciun, film în favoarea căruia nu pot găsi argumente. La scurtmetraje nu am avut un preferat, filmele au fost apropiate valoric, cele văzute de mine au fost corecte, nimic sclipitor. Cîştigător e Blu.