Nici un moTIFF de dezamăgire

Dacă la prima ediţie a TIFF-ului de la Cluj-Napoca am rămas cu gura căscată în faţa excelentei coordonări a echipei lui Tudor Giurgiu, ca şi a selecţiei cu mari titluri din cinematografia mondială a momentului; dacă la a doua ediţie deja ne speriasem pentru că se folosea o sală de cinema în plus (erau trei cu totul) şi, deci, erau mai multe filme, cum am putea reacţiona după această a treia ediţie (28 mai-6 iunie), superioară celorlalte?

Cam 90 de filme au fost proiectate în cele nouă zile de festival, în cele trei săli cărora li s-a adăugat în premieră un cinema în aer liber (unde Tudor Giurgiu a făcut grădiniţa). Echipa s-a dublat faţă de anul trecut. Numai voluntari au fost 80. Competiţia, cu 12 filme (de debut şi al doilea film), a constituit doar o mică parte din oferta programului. S-au reiterat deja consacratele Supernova (succese ale anului, filme premiate şi superpremiate), Shadows (filme scurte şi lungi de groază şi fantastice), No Limits (filme nerecomandate spiritelor sensibile), 3x3 (cu câte trei filme care nu s-au mai văzut la noi, realizate de Wong Kar-Wai, Kim Ki-Duk şi Lars Von Trier). Focusuri pe cinematografia sud-coreeană şi islandeză.

În premieră, un capitol consacrat filmului publicitar (coordonator Lucian Georgescu), cu invitaţi de marcă din domeniu. Mult gustate spoturi publicitare româneşti realizate între 1938 şi 1986. Cabinetul doctorului Caligari cu acompaniament muzical de ultimă oră. Proiecţii speciale, discuţii, dezbateri cu invitaţi străini pe marginea necesităţii unei noi legi a cinematografiei. Nu în ultimul rând, party-uri unde se desăvârşea socializarea de peste zi a numeroşilor invitaţi şi participanţi.

Festivalul Transilvania a devenit deja o fabrică, e mai mult decât un festival. Succesul precedentelor două ediţii i-a permis directorului Tudor Giurgiu să “dojenească” Centrul Naţional al Cinematografiei şi pe “diriguitorii cinematografiei româneşti” că nu au dorit să-i sprijine pe organizatorii acestui festival (care au “profitat” de ieşirile pe la festivaluri ca să promoveze filmul românesc şi România ca locaţie pentru producţii străine). “Probabil că deranjează faptul că festivalul a fost iniţiat de oameni care nu au cerut «voie» să îl facă sau care nu s-au umilit suficient” - spune Tudor Giurgiu, sigur pe sine o dată ce TIFF-ul a devenit, evident, cel mai important festival de film din România, dar şi un punct de reper pentru selecţioneri de la alte festivaluri.

Sintagma “Clujul - capitală a filmului” nu e gratuită. În acest an, publicul a fost mai numeros decât la celelalte două ediţii. Au fost săli pline nu numai la Before Sunset (proiectat în prezenţa actriţei Julie Delpy, o figură naturală şi senină în festival, de vedetă cu picioarele pe pământ care, iată, e interesată să facă un film în România, despre Elisabeta Bathory), Kill Bill Vol. 2 sau Bowling for Columbine, dar spectatorii, exclusiv tineri, au fost curioşi să vadă şi cu ce se prezintă cinematografia autohtonă. Zilele Filmului Românesc au programat două lungmetraje (Fotografii de familie de Şerban Marinescu, un film de actualitate despre relaţia dintre presă şi politică, cu Dorel Vişan în rolul unui patron de trust de presă care refuză compromisurile, şi Damen Tango de Dinu Tănase, tot de actualitate, dar în afara politicii, cu o dramă umană despre păcate şi răscumpărarea lor) şi foarte multe scurtmetraje. Selecţia acestora (de la Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea de Cristi Puiu până la Apartamentul de Constantin Popescu, trecând prin Trafic de Cătălin Mitulescu, Poveste de la scara C de Cristian Nemescu, Călătorie la oraş şi Visul lui Liviu de Corneliu Porumboiu), ne-au dat tuturor celor care le-am văzut speranţa într-o nouă generaţie de cineaşti, decisă şi cu individualităţi conturate (singurul nume consacrat din selecţie era cel al lui Radu Igaszag). Ne-a rămas însă un gust amar (după protocolarele felicitări ale reprezentantului Ministerului Culturii şi Cultelor) când tinerii au răspuns prin “nu ştiu”, “nu încă”, “într-un an-doi” la întrebarea “Pe când un lungmetraj?”.

La Cluj a avut loc prima întâlnire cu publicul şi a lungmetrajului documentar Marele jaf comunist de Alexandru Solomon, coproducţie internaţională despre atacul Băncii de Stat din 1959, special şi pentru reconstituirea monstruoasă, realizată imediat după, cu făptaşii, reconstituire în care aceştia îşi jucau propriile roluri. Veniţi pe scenă pentru a vorbi despre film, coproducătorii străini au spus că în România există un potenţial nu numai în ceea ce priveşte regizorii de documentar, cât şi subiectele interesante pe care aceştia le pot exploata.

La 10 ani după realizare a avut premiera un lungmetraj de ficţiune premiat cu distincţia supremă la Rotterdam. Thalassa, Thalassa de Bogdan Dumitrescu a avut şi el sală plină. Un film jucat numai de copii (câţiva au şi urcat pe scenă la final), Thalassa, Thalassa are prospeţimea unei pelicule din afara timpului şi modelor, dar păcătuieşte de multe ori prin stângăcia micilor actori şi nesiguranţa poveştii.
O emoţionantă întâlnire am avut-o cu Dan Nuţu, cunoscutul actor care acum locuieşte în SUA. Festivalul l-a omagiat şi a ales ca film-surpriză Suta de lei de Mircea Săucan, unde Dan Nuţu a făcut probabil cel mai bun rol al său. (Filmul deschide azi, la ora 22, retrospectiva TIFF de la Sala “Elvira Popescu” a Institutului Francez din Bucureşti) Nu numai prin acest gest, ci şi prin acordarea Premiului de Excelenţă lui Victor Rebengiuc, sau prin invitarea unor regizori români consacraţi, TIFF-ul declară astfel că nu vrea să fie numai un festival pentru tineri (chiar dacă e organizat de tineri) şi că-şi recunoaşte rădăcinile, acolo unde ele există.

Am rămas de la Cluj cu plăcuta impresie făcută de spectatorii care stăteau cuminţi până se termina filmul, de tinerii veniţi cu rucsacul în spate din te miri ce colţ de ţară şi care au stat şi pe ploaie să vadă filme în aer liber, şi mă gândesc că, aşa cum filmele au publicul pe care-l merită, şi festivalurile au publicul care li se cuvine. TIFF-ul şi-a ridicat şi mai sus ştacheta. Ce se va mai întâmpla la anul?