Crescut în Spania, ţară în care părinţii lui emigraseră cu puţin înainte de dezastruoasele schimbări politice care aveau să afecteze Chile-un natal, Alejandro Amenábar (n. 1972) s-a interesat de la început de cinema, iar faptul că nu a reuşit să absolve universitatea Complutense din Madrid (picînd sistematic un examen de film writing) nu l-a descurajat deloc, el continuînd să lucreze în filme independente cu buget minimal. După două scurt-metraje, a reuşit să obţină finanţarea necesară debutului (pe care l-a scris, regizat şi ilustrat muzical) - Tesis, un thriller ultra-stil(iz)at centrat pe foarte controversata legendă urbană a industriei/producţiei snuff-urilor, care l-a impus drept unul dintre cei mai interesanţi cineaşti spanioli contemporani şi i-a adus, pe lîngă prezentarea în cadrul festivalului de la Berlin, şapte premii Goya (între care cele pentru scenariu original, regizor debutant şi film), lansînd totodată cariera frumuşelului Rafael "Fele" Martinez (pe care îl ştiţi din Hable con ella). Toate astea la doar 23 de ani. Morbid şi voyeurist, dar mai ales problematizînd plăcerea vinovată de a urmări/căuta imagini violente cît mai veridice, dacă nu chiar reale, făcînd de ruşine tembelul 8mm (înrudit ca tematică/univers), Tesis urmăreşte o tînără studentă la film care, scriind o teză despre "violenţa în audiovizual", pătrunde prin intermediul unui fan în teribilul underground al consumatorilor şi "realizatorilor" de filme cu torturi şi omoruri "pe bune". Cea mai mare reuşită a lui Amenábar este însă reţinerea de la o hiperviolenţă (la care subiectul se preta uşor) explicită - el nu arată mai nimic, mizează pe sugestie şi pe ambianţa sordidă (impregnată de un verde-albăstrui rău-prevestitor şi claustrant) & nesănătoasă pentru a-şi înfricoşa spectatorul; remarcabile sînt şi twist-urile narative - care menţin suspansul şi misterul pînă în ultimele momente. Tesis e genul de film de la care ieşi mai reflexiv (cu gîndul la moarte şi nevoia de-a o vedea "pe viu"); poate nu vesel, cu siguranţă disconfortant şi provocator, dar cumva necesar & interesant ca oglindă a epocii - în acelaşi sens în care se spune asta despre creaţiile lui Michael Haneke, de exemplu.
Un an mai tîrziu revenea cu Abre los Ojos, care deşi nu a avut un mare succes de casă internaţional, a devenit între timp film-cult, cucerindu-l inclusiv pe Tom Cruise care l-a convins pe Cameron Crowe să-l refacă în America sub forma (mult subevaluatului) Vanilla Sky. Renumele cîştigat astfel i-a prins bine, căci în 2001 îşi realiza următorul scenariu (şi, din nou, muzica) cu bani hollywood-ieni şi sprijinul marilor studiouri şi una dintre cele mai bune actriţe contemporane (superba Nicole Kidman) en vedette. The Others (Goya pentru regie şi scenariu) e o altă poveste sumbră, extrem de bine scrisă şi controlată despre o familie stranie (mama nevrotică & doi copii alergici la orice lumină) ce trăieşte într-un imens conac izolat aşteptîndu-l pe tatăl plecat la război şi care nu se mai întoarce; pînă cînd liniştea le e tulburată de o familie de servitori ciudaţi şi o serie de întîmplări inexplicabile şi, iarăşi, ameninţătoare. Ca şi în Tesis, lucrurile sînt mult mai complicate (şi chiar mai sinistre!) decît ţi-ai imagina şi o bună parte din groaza pe care acest film rafinat reuşeşte s-o stîrnească se datorează (iar) atmosferei rău-prevestitoare şi stăpînirii magistrale a sugestiei. De altfel mulţi au invocat în discuţia despre Amenábar numele maestrului Hitchcock pentru eleganţa cu care construieşte/menţine suspansul şi teroarea.
Cu atît mai surprinzător pentru toţi cei care îl catalogaseră drept (doar) un stilist şi Hitch wannabe este cea mai recentă producţie a domnului AA - Mar adentro (Oscar & David di Donatello pentru cel mai bun film străin, premiul de regie din partea Academiei de Film European, Marele Premiu al juriului la Veneţia, Goya pentru regie, scenariu & muzică, premiul publicului la Palm Springs ş.a.), poveste cît se poate de dură (şi deopotrivă poetică) bazată pe cazul real al lui Ramón Sampedro (Javier Bardem), paralizat de la gît în jos în urma unui accident şi care s-a luptat timp de 25 de ani cu justiţia (atît de catolică!) spaniolă pentru dreptul de a muri demn. Am putea spune, dacă e să găsim o continuitate, că MA se menţine în aceeaşi zonă tematică legată de teritoriul straniu şi difuz dintre viaţă, moarte şi lumea spiritelor/fantomelor în care bîntuiau şi precedentele filme ale regizorului, dar asta nu îl face mai puţin relevant sau demn de urmărit - mai ales pentru incredibila performanţă (doar din mimică & priviri) a lui Bardem.
Iar toate astea nu sînt decît cîteva argumente în sprijinul aprofundării/descoperirii unuia dintre cei mai fascinanţi & neobişnuiţi cineaşti europeni contemporani.