Bucureşti, zi-le de teatru (a doua zi) - FNT 2009

Ca să prindă spectacole bune, unii citesc cronici. Alţii, ştiri pe net sau offline-uri pe mess, ca recomandări şi sugestii. Iar când se văd în sală, înainte de spectacol, ar da orice să ştie că nu s-au înşelat şi că acela va fi Spectacolul. Lovitura. Capodopera. Cu atât mai mult dacă e în festival, unde speranţa că "totuşi, poate următorul..." îi face să treacă mai uşor peste dezamăgirea că cel de dinainte a fost... aşa cum a fost.

Cam aşa ceva şi la Cântăreaţa cheală (r. Tompa Gábor, producţie a Teatrului Naţional Cluj), din a doua zi de FNT. Bine, n-a fost genul de dezamăgire cu plânsete, dar e clar că cei câţiva spectatori nemulţumiţi vor crede şi mai puţin în cronici şi sfaturi. În fine, nu vreau să sune exagerat, dar la orice spectacol - că se întâmplă pe parcurs, la aplauze, în foaier - pur şi simplu simţi entuziasmul sau dezamăgirea. Iar aici, dacă într-adevăr ar fi fost entuziasm, apoi sigur nu se mai vorbea cu atâta nostalgie de Cântăreaţa cheală a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, din 1992, după care aceasta din 2009 e un remake cu distribuţie românească. Cazul seamănă izbitor cu al Cântăreţei chele (jucat cu trei ore mai devreme, tot în FNT!), regizat de Jean-Luc Lagarce în 1991 şi refăcut de François Berreur în 2006.

Tompa Gábor, însă, a regizat ambele variante. Iar cine a văzut-o pe prima, acum optsprezece ani, nu putea să n-o compare cu cea de acum. Mai ales că spectacolul din '92 era o piatră de hotar în estetica teatrală post-decembristă. Oricum, nu asta contează. Oricât s-ar purta acum remake-urile, trebuie s-o recunoaştem. Dacă Tompa a reluat montarea nu neapărat de dragul amintirilor, ci fiindcă un astfel de spectacol - de teatru reteatralizat, cu mesaj de întoarcere la interogaţiile neliniştitoare ale absurdiştilor, în acest context social, poate mai găunos şi bolnav de clişee decât cel postbelic - are un rost în ziua de azi, atunci da, Cântăreaţa cheală din 2009 trebuie privit independent. Nu-i lucru uşor, dar măcar te ajută să gândeşti cinstit.

Scenografic, spectacolul e cuprins într-o cutie de iluzii, montată printr-un paravan împărţit în rafturi, cu marionete. E ca o cortină care desface şi închide povestea, aşa că tot ce e prins în bucla asta ţine de lumea fantezistă a păpuşilor. Atât de fantezistă, însă, încât devine ridicolă pentru vieţile mecanice ale personajelor. Coşmarescul lor e dat şi de glacialitatea albului, din podea, tavan, pereţi, ca spaţiu mai degrabă clinic decât domestic. De fapt, e locul potrivit pentru uzura grotescă a limbajului, în care se afundă personajele. De aici şi rutina care goleşte de sens replicile, rând pe rând, până la erupţia de clişee din final. Totul se încheie cu un fast-rewind (procedeu inedit în teatru, iniţiat de Tompa) ce întoarce povestea în punctul iniţial, sub semnul rutinei supreme care dă consistenţă temei.

Sau ar trebui să dea... Ceva nu merge, în spectacolul clujenilor; e ceva care rupe tot farmecul ionescian. Poate e din cauza actoriei imprecise, fuşerite, lipsite de prospeţime, poate e din neglijenţa regiei. Dar de la bun început e prea mult grotesc în gesturi, voce şi costume. Totul e împânzit de această deformare ubuescă, ca într-un spectacol de bâlci. E gălăgios şi animalic, e gâfâit şi indigest. Ştiu că e intenţia regiei, dar la mijloc e această actorie stridentă, care ratează miza piesei ionesciene dintr-un motiv simplu. Intensitatea ridicolului vizual - creat prin exces de reteatralizare ce amestecă registrele de joc pe linia meyerholdiană a descătuşării de energie - depăşeşte intensitatea ridicolului existenţial, creat de Eugen Ionescu pe cale narativă, prin replici şi situaţii. Pe scurt, ridicolul autentic al textului "nu are loc" de ridicolul artificial al imaginii. Ca atare, se râde la schimonoseli, de unde şi dezamăgirea faţă de acest remake cam... fake.

A urmat Faceţi loc! (r. David Schwartz, o producţie a Teatrului LUNI de la Green Hours). La început nu ştia nimeni ce să creadă, pentru că spectacolul întârzia să înceapă iar decorul părea "lăsat" pe scenă. Plus că ambianţa calmă din Green Hours parcă ne relaxa nepotrivit de mult faţă de ceea ce urma să se joace, judecând după titlul puternic. Dar, odată ce a început, ne-am convins: avea loc un moment de teatru al cărui farmec venea tocmai din desprinderea aproape insesizabilă de realitate. Fie ea şi realitatea lejeră din Green.

Scris de Michaela Michailov, spectacolul e într-adevăr un decupaj din viaţă, în sens naturalist, concentrând câteva poveşti în jurul unui fenomen social devastator: pierderea locuinţelor. Sau, in extenso, a lucrului la care ţii cu dinţii, care te defineşte, ceea ce face ca toate întâmplările înşiruite pe scenă să aibă ceva dureros în ele. Rând pe rând, într-o alternare de monolog şi dialog, şapte personaje (culese din medii sociale variate) vin la rampă şi îşi spun păsul. Dar o fac atât de divers - cu umor, dezgust, revoltă, frică - încât toate aceste secvenţe separate se topesc într-una singură, tulburător de actuală. În acelaşi timp, tot acest şir de situaţii e dublat de proiecţii video, în fundal, în care apar înşişi actorii, confesându-se de data asta despre vieţile lor reale. E o împletire de ficţiune şi viaţă, care oferă nu numai un plus de credibilitate acestui discurs scenic oricum veridic, ci şi un plus de intimitate. Iar aici, în primul rând, e meritul distribuţiei - de la "veteranii" Constantin Cojocaru, Rodica Mandache şi Irina Mazanitis, la tinerii Florina Gleznea, Virgil Mardare, Andrei Şerban şi Alice Marinescu -, care nu alunecă nici în ridicolul unui joc trăirist, nici în comicul strident, gen "Chestiunea zilei". Şi asta în ciuda textului atât de tentant ca pathos şi umor gratuit.

În al doilea rând, e meritul autoarei, care a îndrăznit să scrie acest text în ciuda atâtor prejudecăţi din teatrul românesc la capitolele mesaj şi costuri. Mesaj, fiindcă în limitele genului său, acest tip de teatru comunitar (concept dezvoltat de grupul tangaProject, al cărui membru e însuşi regizorul David Schwartz) are tot dreptul să trateze un subiect de ieri, de azi, atât cât e "cald". Adică e o virtute să poţi spune tot ceea ce aveai de spus, chiar dacă uşor tezist... Astfel, Faceţi loc! e legitim, ca teatru, şi convingător, ca intervenţie socială. Costuri, fiindcă nu e musai să fie scump ca să placă, nici spectaculos ca să te facă atent la ceea are de spus. În forma sa corectă şi schematică de manifest prin teatru, Faceţi loc! face mai mult ca toate editorialele la un loc. Şi îl ţii minte tocmai pentru că ai râs, te-a emoţionat, pentru că ai aplaudat.