Cum mi-am petrecut Festivalul Naţional de Teatru 2009

Cei care în 2008 bombăneau că în Festivalul Naţional de Teatru au fost incluse, fără rost, prea multe spectacole străine, juisează: anul acesta, din cauza crizei economice, participarea internaţională a fost mult redusă. Păcat. Timp de nouă zile au fost programate în jur de 90 de evenimente. În Romanian Showcase - principala secţiune dedicată spectacolelor româneşti - au fost prezentate 21 de spectacole; în secţiunea debut au fost incluse cinci spectacole; am mai avut parte de-o premieră (Turandot, în regia lui Andrey Zholdak), de un opera revival (cu Evgheni Oneghin, Othello, Macbeth, Orfeu şi Euridice şi Simfonia fantastică), de o secţiune off (nocturnă), de o serie de dezbateri şi conferinţe (printre invitaţi, Hans-Thies Lehmann, Richard Schechner, George Banu etc.), şi de un singur spectacol invitat din străinătate, Cîntăreaţa cheală, de Eugène Ionesco, în regia lui Jean-Luc Lagarce.

Un festival de teatru, oricît de naţional ar fi (dar cît de "naţional" ar mai putea să fie acum, cînd totul e global?), are nevoie de grade de comparaţie, de repere, de relaţii. Mai ales că selecţia oficială a mizat tocmai pe diversitate: a temelor, a autorilor, a perspectivelor regizorale. Dacă rolul unui festival de teatru e să prezinte vîrfurile unei stagiuni, atunci probabil că selecţia e greşită, căci diferenţa între spectacolele foarte bune şi restul e uriaşă. Dacă Festivalul vrea să fie reprezentativ, adică să acopere cît mai mult din zonele şi nişele creaţiei teatrale din România, atunci selecţionerul Cristina Modreanu s-a achitat cu brio de datorie.


Superlativele

Singurul spectacol străin invitat, Cîntăreaţa cheală în viziunea lui Jean-Luc Lagarce (realizat în 1992), a fost şi cea mai îndrăzneaţă montare din festival. Lagarce a căutat un sens în absurdul textului lui Ionesco. Protagoniştii din spectacolul său se mişcă nefiresc şi articulează ezitant. Fundalul (o peluză englezească în spatele unei case la fel de englezeşti) e la fel de instabil: pe cerul ca de hîrtie, luna gravitează nehotărît şi neregulat, lăsînd obiectele şi oamenii într-o penumbră neverosimilă. Din cînd în cînd, apare menajera, care polemizează cu Nicolas Bataille, primul regizor care a montat acest text. Finalul deschis - de fapt, a fost o enumerare a posibilelor epiloguri ale poveştii - e în spiritul lui Ionesco. (Am aflat şi care-i backgroundul chestiunii: cînd a montat piesa, Eugène Ionesco i-a cedat lui Lagarce drepturile pentru a juca spectacolul oriunde mai puţin la Paris - drepturile exclusive pentru reprezentarea în capitală aparţin Théâtre de la Huchette).

Şi Cîntăreaţa... lui Alexandru Dabija de la Teatrul German de Stat din Timişoara a fost un spectacol reuşit. Dabija pune absurdul într-un decor hiperrealist. Absurdul e o formă de incomunicare, (pseudo)conversaţiile personajelor par nişte frînturi de discuţii de pe platformele de socializare online. Celebrul monolog al pompierului îşi găseşte audienţa perfectă în această lume absurdă: într-un joc al identităţilor incerte, interşanjabile, povestea neverosimilei încrengături de relaţii de rudenie nici măcar nu mai pare aşa... neverosimilă. Limba germană e poate mai zgrunţuroasă decît româna, mai colţuroasă decît franceza, dar spectacolul e lin şi rotund. O încîntare.

O încîntare a fost şi spectacolul Trei surori de Cehov, în regia lui Tompa Gábor, de la Teatrul Maghiar din Cluj-Napoca: regizorul face o echilibristică spectaculoasă şi reuşeşte să găsească măsura bună între fidelitatea faţă de textul original şi inventivitate. Iar imaginea finală - soldaţii aceia cu aripi de înger care pedalează în gol - o să ne bîntuie încă multă vreme.


Ratările

Uneori, eşecurile sînt la fel de memorabile ca marile reuşite. Un semisucces a fost, de pildă, Lucia patinează (de Laura Sintija Cerniauskaite, regia: Radu Afrim). Spectacolul se joacă pe terenul nesigur şi alunecos al relaţiei de cuplu. Un mic impuls pe gheaţă şi totul începe să se clatine. Despre asta e şi vorba: despre impulsuri şi dezechilibre. Existenţa lui Felix e bîntuită de coşmaruri: tatăl muribund şi libertinajele mamei îi tulbură prezentul. Imaginea e bună, deşi nu mai are claritatea şi profunzimea cu care ne-a obişnuit regizorul. Am văzut două momente poetice reuşite, însă niciun moment de graţie. (Mult mai bun - dacă tot a venit vorba de Radu Afrim - a fost Omul Pernă, dar acest spectacol a avut deja parte de cronici şi comentarii.).

În Krum (de Hannoch Levin, regia: Teodor Cristian Popescu) e vorba despre ratare. Krum se întoarce acasă după o absenţă îndelungată. E la fel de prost ca atunci cînd a părăsit oraşul. Şi nu va depăşi condiţia de ratat nici după întîlnirile "iniţiatice", "formatoare", cu alţi rataţi. Scena, deschisă la maximum, şi cu un decor minimal (dar inventiv) e insuficientă pentru dramele povestite: se joacă în culise, la balcoane, în lojă, prin sală. Se ţipă mult şi fără rost. Şi cam atît.

Nici Cum traversează Barbie criza mondială (de Mihaela Michailov, regia: Alexandra Badea) nu a fost mai strălucit. Din cîte am înţeles - dar poate n-am înţeles... - e vorba despre cum ne spală pe creier reclamele, de cum nişte nevoi primare precum hrana sau sexul sînt deturnate prin intermediul comunicării audiovizuale. Ar fi putut fi doar plictisitor (cîteodată, un puişor de somn e numai bun, mai ales într-un festival cu multe, multe spectacole), dacă regizoarea nu ar fi recurs la exact aceleaşi clişee pe care se bazează şi hulitele reclame. A fost pentru prima dată în viaţă cînd n-am mai rezistat şi am plecat, pe şest, înainte de terminarea reprezentaţiei. Într-un moment de beznă, am luat-o la sănătoasa pe un culoar îngust, spre ieşire. Pe drum, m-am ciocnit de alţi spectatori, care încercau şi ei să evadeze. Mi-a fost groază că mă voi întîlni în hol cu autoarea piesei sau cu regizoarea, şi că nu voi şti ce să se spun. Nici acum nu ştiu.


Topul spectacolelor nevăzute

N-am apucat să văd (şi-mi pare rău) Casa Zoikăi (după Bulgakov, în regia lui Alexandru Tocilescu), Frumos (de Jon Fosse, în regia lui Vlad Massaci), Cîntăreaţa cheală (Tompa Gábor), Turandot (de Carlo Gozzi, regia Andrey Zholdak), România! Te pup (de Bogdan Georgescu, regia David Schwartz). Am auzit (citit) că ar fi minunate.