Un subiect depăşit - FNT 2009

Una dintre laturile, în principiu, profitabile ale unei polemici este aceea că te ajută să-ţi numeri prietenii - care sînt uneori, în acelaşi timp, duşmanii preopinentului. Cum, aici, lucrurile se mai încurcă un pic, le mulţumesc pentru intenţia bună celor ce s-au grăbit să-mi semnaleze feluritele confuzii de persoane din feluritele scrieri ale Cristinei Modreanu (care a "replicat", acum două săptămîni, unor articole critice ale mele la adresa Festivalului Naţional de Teatru 2009, a cărui directoare artistică este pînă în 2010), dar le reamintesc, pe de o parte, că intenţiile bune nu duc neapărat, după cum se ştie, în direcţia bună şi, pe de altă parte, că prostiile cuiva nu le compensează pe ale altcuiva. Cristina Modreanu a avut dreptate: i-am confundat, într-adevăr, pe Richard Foreman şi Richard Schechner, invitaţi să conferenţieze în FNT anul trecut, respectiv în 2009. Aşa cum am menţionat cu ambele ocazii, nu am putut merge să-i ascult, ceea ce însă, fireşte, nu scuză eroarea, iscată dintr-o nefericită suprapunere de nume ale unor personalităţi provenind din aceeaşi zonă geografică, temporală şi, pînă la un punct, estetică. Aceasta este o explicaţie şi (insist) nu o scuză, mai ales la ora actuală, cînd, chiar şi total ignar să fii într-o chestiune, din trei apăsări pe butoane ajungi la fel de cult şi aproape la fel de inteligent ca un proaspăt doctorand. Tot ce pot spune este că îmi pare rău şi că, pe viitor, o să acord mai multă consideraţie spectrului acelui domn pe nume Alzheimer, care devine din ce în ce mai prezent în viaţa noastră pe măsură ce trecutul ni se acumulează în celule. Această complicată ecuaţie trecut-prezent-viitor mă şi face să reiau subiectul, altminteri depăşit.

Citită la rece, "replica" directoarei FNT dezvăluie o recurenţă interesantă în raport cu scopul scrierii, care este, în chipul cel mai evident, acela de a-l "pune la punct" pe "adversar", adică, în esenţă, de a-l "desfiinţa": textul începe şi se termină cu menţiunea că eu sînt conducătoarea breslei critice naţionale (preşedinte al Secţiei române a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru) şi conţine pe la mijloc două referiri la faptul că am fost, la rîndul meu, directoarea Festivalului Naţional de Teatru. Evident, asta ar trebui să facă şi mai strigătoare la cer eroarea pomenită, ca şi alte lipsuri profesionale de care sînt acuzată, foarte ritos şi pe un ton la limita impertinenţei, în articol. Or, conform unei logici minimale, cum ar trebui să reacţioneze un organ(ism) vigilent cînd i se atrage atît de imperios atenţia asupra existenţei în sînul său, vorba clişeelor comuniste de odinioară, a unui element necorespunzător, ba chiar nociv - pe deasupra, şi în poziţii de comandă? Eliminîndu-l, normal.

Împotriva bănuielii de paranoia personală, care mi-ar putea fi cu uşurinţă atribuită, vine un amănunt de care mi-am amintit întîmplător: dintre toate comentariile critice la adresa ediţiei 2008 a FNT, Cristina Modreanu, cunoscută pînă atunci - şi pe bună dreptate - mai ales ca tînăr ziarist de succes, a "replicat", anul trecut, uneia singure: celei semnate de mine, care, la adunarea criticilor, tocmai fusesem aleasă preşedintă a Biroului în care ea (re)devenise membră. Fără îndoială, schimbul de generaţii dă loc, în toată lumea animală - din care adeseori uităm că omul face, totuşi, parte, măcar prin dimensiunea trecătoare a fiinţei sale -, unor confruntări ce se pot solda, în cazurile extreme, cu morţi; răniţi există întotdeauna. Şi totuşi, lucrurile se pot petrece (şi) altfel.

O invitaţie oarecum neaşteptată din partea Floricăi Ichim, redactor-şef al revistei Teatrul azi, a adunat în Rotonda 13 a Muzeului Literaturii Române redactori, colaboratori şi observatori de ieri, de alaltăieri şi de azi ai celei mai longevive, pare-se, publicaţii culturale din România. Înfiinţată în 1956, de Camil Petrescu, şi avînd, la începuturi, în colegiul director sau chiar în redacţie personalităţi precum Tudor Vianu, Ştefan Aug. Doinaş, I.D. Sîrbu, revista Teatrul (devenită după 1989, mai ales din raţiuni administrative, Teatrul azi, apoi iarăşi Teatrul, apoi, în fine, din nou Teatrul azi) strîngea în redacţie tineri, mai puţin tineri, bătrîni şi foarte bătrîni în funcţie de numai două însuşiri: pasiunea pentru teatru şi buna stăpînire a limbii române. Priceperea efectivă se dobîndea prin exerciţiu constant; era un fel de calificare la locul de muncă. Aşa cum, în teatru, debutanţii învăţau meserie uitîndu-se la veterani, tot aşa şi învăţăceii într-ale criticii de teatru se şcoleau acolo (şi, trebuie adăugat, nu numai acolo, pentru că, în anii 1960-90, astfel de ateliere cu foc continuu existau şi la Contemporanul, la România literară ori la Luceafărul). Evident, tinerii îşi "ascuţeau dinţii" ca să le ia, treptat, locul bătrînilor - fără să-i sfîşie, însă. Nu idealizez trecutul; am trăit acele vremuri - ba chiar, după 1989, am încercat şi eu să le conserv, "nostalgic", chiar la proaspăta Teatrul azi, alături, în diverse perioade, de Dumitru Solomon, Cristina Dumitrescu, Victor Parhon, Magdalena Boiangiu (plecaţi, astăzi, din lume), Miruna Ionescu, Mirona Hărăbor, Alina Mang (plecate, astăzi, prin lume), Ileana Popovici, Marian Popescu (plecaţi, astăzi, din publicistica teatrală curentă), Marinela Ţepuş. Nici unul nu credea că vîrsta sau poziţia ierarhică ne pot transforma în duşmani; cu totul altele erau grijile noastre. La revista Teatrul azi de acum lucrează alţi tineri - unii, nemeritat de puţin cunoscuţi, nu doar de "publicul larg", ci şi de "breaslă" - care învaţă să-şi depăşească predecesorii fără violenţă. Pentru că tinerii nu au altceva de făcut decît să existe şi să devină mai buni în meserie. De rest se ocupă biologia.