Cronica de (mai mult de) 5 rânduri - FNT 2009: Psihoză 4.48

Psihoză 4.48 de Sarah Kane
regia: Mihai Măniuţiu

Nu se poate spune despre Psihoză 4.48 că îţi place. Spectatorul cel mult se poate identifica cu introspecţia acelei nebunii lucide, descoperind, la rându-i, detalii în care se regăseşte, tocmai acele fragmente cerebrale pe care nu le poate lăuda ca fiind calităţi. Spectacolul montat de Mihai Măniuţiu are, însă, o frumuseţe interesantă. Cel de-al patrulea perete - publicul, de obicei, şi negru / întunecat în variantele teatrului tradiţional - este reprezentat de o pânză albă, un perete în care vorbele şi gândurile se opresc. Camera crepusculară a actorului se transformă într-o cutie luminată pentru toate SK (trei verosimile, din care două vorbitoare, şi treisprezece demonice), albul adunându-şi cei patru pereţi din ce în ce mai mult, până când spaţiul devine o picătură chinezească pentru personajul deja claustrofob. Cutia adună personalităţile multiple ale "pacientului", acele gânduri negre, dar pe care regia le îmbracă în alb. Diagnosticul garantat de Sarah Kane: tristeţe patologică. Dragostea, pe care o ţine închisă într-o cuşcă de lacrimi, devine odă iubirii neîmpărtăşite pentru un cineva nenăscut, aflat în alt timp, alt spaţiu, altă eră. Întregirea minţii pare a interveni atunci când ceasul indică 4:48 şi durează o oră şi doisprezece minute. M-aş fi aşteptat la ridicarea peretelui alb pentru a face spectatorul părtaş la psihoză, însă nebunia rămâne sugrumată între pereţii albi până la final, când sinuciderea devine o certitudine.

Minunată Vava Ştefănescu în expresia corporală a tuturor vocilor.

Psihoză 4.48 în regia lui Mihai Măniuţiu - un spectacol nu uşor de digerat, nu tocmai comercial (cu toate că Sarah Kane e din ce în ce mai "populară"), dar bun, precum chibritul aprins pentru benzină.