Bucureşti, zi-le de teatru (a treia zi) - FNT 2009

A început un festival. E cu teatru, se numeşte FNT iar ediţia actuală este a XIX-a. Cam asta se ştie despre unul din cele mai mari evenimente teatrale din ţară. Şi poate nici atât, pentru că prea puţini l-au aşteptat. Mulţi vin de obicei să vadă un singur spectacol, încrezători că au primit recomandarea bună şi că nimeresc la ceva frumos. Preferabil din provincie sau străinătate. Nu-s ei fanii festivalului, nu se dau în vânt după maratonul de teatru, cu conferinţe dimineaţa şi spectacole seara... Deci e clar: dacă îi va dezamăgi tocmai spectacolul respectiv, ales după îndelungi chibzuinţe şi telefoane la prieteni, vom avea una bucată public nervos.

S-a întâmplat şi la Krum (r. Cristian Theodor Popescu, producţie a Teatrului Naţional Târgu Mureş), deşi, înainte de spectacol, n-ai fi zis că n-o să aibă succes. Puteai fi convins că urmează exact ceea ce se înţelege din sinopsis - un spectacol profund, atent la detalii, bine ritmat, cu dialoguri intense şi situaţii apăsătoare. Toate urmau a fi legate într-o poveste despre ratarea lui Krum, un tânăr întors acasă după o mare absenţă. Şi mai aflai cum acest Krum, debusolat şi trist, descoperă pas cu pas că totul a rămas la fel ca la început: mediocru şi banal. Nimic nu s-a schimbat în bine, deşi speră naiv, ceea ce-l transformă într-un soi de observator al acestei lumi amare.

În linii mari, cam asta e povestea şi, repet, sună bine în scris. Văzutul, în schimb, e cu totul altceva şi ţine de felul în care textul spectacolului ajunge pe scenă. Text care, din păcate, pretinde a fi sintetic (cu desfăşurare graduală de fapte). Şi totuşi, nu se remarcă nici prin cursivitatea subiectului, întrerupt de scene secundare, derutante şi complet dispensabile, nici prin realismul dialogurilor, pline de replici neinspirate şi palide (ori nepotrivit traduse). Iar rezultatul alegerii unei astfel de piese e tocmai acest spectacol şters şi dezlânat, fără surprize, cu mult prea multe personaje şi cu replici care deviază în toate direcţiile, diluând ceea ce se întâmplă pe scenă. Povestea se lasă greu vizibilă în spatele a tot felul de artificii slab justificate şi obositoare de la un timp (jocul actorilor printre spectatori, coborând şi urcând la balcon) şi a unui joc scenic nesigur şi parcă stânjenit. Cer iertare pentru beţia de epitete, dar diagnosticul spectacolului Krum e o listă lungă de "aşa nu-uri", în care intră şi ideea de a folosi, în festival, scena mare a TNB, pe care spectacolul se pierde, pur şi simplu. E ca şi când muţi un joc de handbal pe un teren de fotbal. Şi că tot veni vorba de spaţiu, scenografia schematică şi foarte sugestivă, marca Andu Dumitrescu, e probabil singurul punct tare care "ţine" spectacolul. Scena e goală şi obligă la o receptare intens subiectivă. Deasupra, atârnă o mulţime de iconi luminoşi, de genul celor pe care îi vezi prin aeroport sau gară, care indică unde e restaurantul, sala de aşteptare etc. Aici, însă, iconii comentează subliminal evoluţia personajelor şi a diverselor stări din interiorul spectacolului.

Lucia patinează (r. Radu Afrim, producţie a Teatrului "Andrei Mureşanu" din Sfântu Gheorghe). Greu de povestit, uşor de văzut. Cam ăsta e tot secretul spectacolelor lui Afrim, de la un cap la altul al căutărilor sale. Iar montarea "de la Sfântu" nu doar că nu face excepţie, dar parcă te asigură că mai afrimian nu se poate. Ştiu că sună vag, având în vedere numărul de spectacole (şi, deci, de viziuni) ce colorează CV-ul celebrului regizor. Dar acest recent, ciudat şi indescriptibil Lucia patinează te loveşte atât de tare, încât ai vrea să-l pui în capul listei; îţi vine tot mereu să spui cum a fost, să-l descrii, deşi nici nu ştii cu ce să-ncepi. Şi totuşi, spectacolul conţine un fel de story, coerent până la un punct. Ba chiar l-ai putea povesti, dacă textul autoarei Laura Sintija Černiauskaite (Lituania) n-ar fi un salt continuu şi derutant de la prezent la trecut. Adică de la maturitatea la copilăria protagonistului Felix, pe care moartea tatălui, adulterul plin de remuşcări al mamei şi apoi cel dezinteresat al soţiei îl cicatrizează pentru totdeauna.

La prima vedere, toate astea aduc a film ieftin. Iar dacă Afrim n-ar fi înţeles subtilitatea acelor flash-uri ba în trecut, ba în prezent, probabil că ar fi făcut din textul lituaniencei (tradus chiar de el) o "melodramă înfricoşată" á la Cişmeaua Roşie. Ca atare, a tratat structura scurtcircuitată a piesei ca "două lumi într-una", fiecare cu personajele şi feeling-ul ei. Prima e lumea copilăriei, chinuită de imaginea tatălui pe patul de moarte şi de isteriile mamei, sătulă de griji. E un timp afectiv, pe care Afrim îl ilustrează realist, cursiv, cu accente lirice pe autenticul dramei.

Apoi, filmul se rupe şi revine la prezent, când viaţa de însurăţel a lui Felix şi aventurile capricioase ale soţiei Lucia compun o realitate cu totul deformată. Apar personaje bizare, în costume coborâte din tablouri pop-art, cu puseuri suprarealiste, cu devieri narative care fărâmiţează povestea. Dar Afrim le îmbracă în umor abstract, de limbaj şi mişcare, înlocuind povestea care, de la o vreme, te-ar fi putut plictisi cu lirismul ei. Şi toată această împletire de lumi - una realistă, poetică, inocentă, alta grotescă - nu numai că e îndrăzneaţă estetic şi te pune pe râs de-a binelea. Dar face ca spectacolul de la Sf. Gheorghe să duduie de aplauze şi, ca la orice alt spectacol de Afrim, să-i bântuie pe spectatori cu tot felul de replici ţicnite.