Bucureşti, zi-le de teatru (a cincea zi) - FNT 2009

Trec direct la subiect: în a cincea zi de festival, anul Domnului 2009, am nimerit la două aberaţii. Vă rog să nu scuzaţi limbajul, din moment ce numai asta se auzea la ieşirea din sală. Şi nu cred să fi fost vreo înţelegere tacită între spectatori, în baza căreia să nu vrea nimeni a-i place cele două isprăvi teatrale. Şi anume Cum traversează Barbie criza mondială şi Psihoză 4.48. Ambele îşi spun "teatru românesc contemporan" şi, probabil, au toate pretenţiile unui asemenea statut nobil. Colac peste pupăză, şi una, şi alta au impresia că aduc lumea la teatru şi, deci, că fac un lucru bun. De adus lumea, au adus-o. Cât despre lucrul "bun"...

Cum traversează Barbie criza mondială (r. Alexandra Badea, producţie a Teatrului "Mihai Eminescu" din Timişoara). Nu fugi, titlul spune cam tot ce trebuie să ştii înaintea şi în timpul spectacolului. E simplu: trăim o viaţă hiper-sensibilă până la isterie, sufocată de reţete anti-stres, anti-celulită, anti-ce-vrei-tu. E o lume sterilă şi plină de mofturi, ridicate la rang de nenorociri prin tot felul de englezisme penibile (puiul nu e fript enough, bateria de celular e dead, netul se mişcă prea slow etc.). Percepţiile sunt tot mai inflamate şi totul zace în ridicolul alergării de la o soluţie la alta. Iar Barbie nu e decât prototipul disperării după frumuseţe, a unei lumi dată cu fixativ pe centimetru pătrat.

Ca sinopsis, e bun. Vorba 'ceea: "idee ca asta..." Dar nu trec nici zece minute de spectacol şi deja ştii cu ce ai de-a face. Cu un imens sac de nervi. Ai tăi, adicătelea, fiindcă vreme de aproape două ore de spectacol ţi se urlă în urechi una şi aceeaşi chestie, adusă din condei în funcţie de situaţia scenică. Acelaşi conţinut de idei şi semnificaţii, pe care le-am enumerat mai sus, se repetă exasperant de mult (linear, fără climax, deci sub pretextul unei structuri spectaculare moderne) şi e evident că te convingi imediat despre ce vrea "să spună". Spectacolul, însă, îi dă bice înainte şi mai degrabă ajungi să crezi că te ia de prost, decât că nu reuşeşte să exprime în cinci minute ceea ce se chinuie să arate în şapte mii de situaţii scenice.

Exagerez, dar problema e serioasă şi cere medic. De teatru, fireşte, adică unul care se pricepe cu adevărat să le spună celor din echipa Barbie... că un spectacol bine făcut înseamnă un spectacol bine scris (autorul e Michaela Michailov). Abia pe urmă poţi visa la imagini care ţi se par sugestive pentru cutare semnificaţie sau cutare idee care te frământă. Nu e sănătos - pentru spectacol - să porneşti de la imagine, ca să ajungi la sens, aşa cum nu e cinstit - faţă de spectator - să îi repeţi acelaşi tip de idee, c speranţa că faci teatru postmodern. Parcursul gând-text-scenă e unul normal şi implică toate aceste eforturi de aşezare a ideilor într-un discurs pe care să nu-l înţelegi doar tu, dramaturgul. Iar cei şase actori de la Timişoara- valoroşi, nu zic nu - care s-au încumetat să joace într-o asemenea lungeală redundantă, se încurcă în replici, le rostesc pe toate la fel, le urlă. Momentele de interactivitate cu publicul sunt şi ele trase de păr, pentru că spectatorii sunt mult prea sătui de spectacol ca să mai cânte şi să aplaude la comandă. La un loc, toate aceste nesiguranţe ale actorilor demonstrează că ei nu cred în text. Nu îl simt. Scenografia, însă, salvează cât de cât spectacolul de la un eşec total. Toate acele panouri de plexiglas dau o sugestie clară de spaţiu transparent şi, totodată, claustrant, care încorsetează personajele. În sfârşit...

Psihoză 4.48 (r. Răzvan Mureşan, producţie a Teatrului Naţional "Lucian Blaga" din Cluj). Din păcate nu l-am văzut acasă, la Cluj, unde cu siguranţă că spaţiul original (Studioul "Euphorion") e mult mai potrivit, ca intimitate, decât lărgimea sălii Atelier, unde s-a jucat în FNT. Dar ceea ce am reuşit să văd a fost destul ca să ştiu de ce n-a plăcut publicului de festival, atât de curios şi dornic să vadă "încă un Sarah Kane"... Iar problema cred că începe de la însăşi lectura regizorală a acestui text atât de montat, care fascinează prin forţa poetică a frazelor. Se ştie că prima tentaţie, în contact cu amestecul de lirism şi cruzime al acestui poem dramatic, e să îl "descoşi" prin prisma dramei ca pathos scenic. Ceea ce nu-i deplasat, ca interpretare. Dar te vrăjeşte să nu mai vezi că, dincolo de muzicalitatea dramei, se ascunde un discurs cerebral, tăios, autocritic, cu mult umor negru.

Iar spectacolul clujenilor cade fix în această plasă a patetismului. Dovadă că produce pe scenă un lanţ continuu de efecte actoriceşti romantice, á la Matei Millo. Totuşi, "de vină" nu e neapărat tânăra protagonistă Patricia Boaru - cunoscută cel puţin la Cluj pentru energia sa nativă, bine dozată în compoziţii de forţă şi, totodată, de fineţe -, ci interpretarea regizorală "vrăjită", cum ziceam. Ca atare, rostirea actriţei aduce mai mult a lamentaţie decât a discurs intens lucid; se grăbeşte, imprimă replicilor şi rolurilor sale acelaşi crescendo emfatic, simte nevoia plusării şi, oricât ar continua, tot mai mult te lasă rece. Şi totuşi, ceva tot mai rămâne din realismul poetic al textului, graţie rolului de medic al Ileanei Negru, interpretat cursiv şi credibil (minus "rolul clovnului", jucat mult prea piţigăiat şi strident). Dar nu e destul ca să tonifice întregul spectacol, la fel cum nici proiecţiile video nu îşi ating scopul de comentariu vizual (datorită graficii stângace şi a naivităţii lor). Poate doar ideea decorului - ca spaţiu care închide, care se îngustează claustrant în fundal - ajută ambianţa slab angoasantă a spectacolului. Asta e.