Gustavo Santaolalla nu e un nume pe care o să-l găseşti pe MTV, printre fetele cu sclipici, băieţii cu şepci NYC şi pantaloni largi. Dar The Rise and Rise of... este o emisiune a unui post de muzică unde se prezintă succesul unui star, ascensiunea acestuia. Santaolalla ar putea să fie o astfel de poveste. Găsit pe genericul unor filme ca Amores perros, 21 Grams, Diarios de motocicleta, Brokeback Mountain, Babel, pentru care a compus coloana sonoră, merge de la filmele lui Iñárritu spre cele care concurează pentru Oscar, lucru care i-a adus faimă.
Muzica filmelor încearcă să redea ritmul temporal al acţiunii: cele două sunt în directă legătură, iar ascultând muzica poţi să-ţi imaginezi uneori filmul însuşi, adică reprezentarea muzicii pe ecran, dacă aceasta din urmă poate să susţină scenariul. De asemenea, coloana sonoră ne va duce într-o direcţie de semnificaţie mult mai repede, în timp ce un film fără muzică va face aşa ceva cu mare greutate. Să ne amintim doar cât de stângaci arată Woyzeck-ul lui Herzog - putem să simţim că "lipseşte ceva" pe tot parcursul acestuia, deşi nevoia de muzică în film pare greu de ghicit.
Totuşi, muzica nu e ceva adiţional, un bonus. Pentru că filmul nu a avut parte de sunet de la început, a fost nevoie să se "inventeze", adică să fie creat după filmări. Filmul e imagine, dar se completează prin sunet (şi nu e vorba doar de vocea actorului). E un alt mod de a comunica cu cel din sală şi trebuie să convingă imediat.
Chiar simplul sunet ambiental are un rol, adică e dovada imediată a unei mişcări, a unei acţiuni. E în legătură cu timpul, joacă propriul lui rol, ţine de spaţiul fictiv. Poate să delimiteze aria de joc sau să sublinieze un anume moment-situaţie. Santaolalla, mai ales în 21 Grams şi Amores perros, marchează greutatea unui moment, dar o face atât de bine, încât o melodie amplifică o imagine sau o scenă.
De asemenea, impune un ritm propriu, fie că e vorba despre plimbarea cu motocicleta (Diarios de motocicleta) sau de mambo în acelaşi film: energizează ceea ce fusese lipsit de putere, oferă un contrapunct sănătos, pentru a nu cădea în repetitiv şi liniar. Apoi, poate să redea trecerea timpului, decupînd durata episoadelor. În mod clar, muzica face legătura (fizică) dintre scenă şi sală.
Ceea ce e comun acestor filme e mai degrabă o coloană sonoră simplă, unde o chitară poate să fie de ajuns ca să-i pună spectatorului un nod în gât. În Diarios de motocicleta, melodiile merg de la simplu (Apertura) spre complex. Uneori e greu să ghiceşti dacă e vorba de acelaşi compozitor, pentru că nu se repetă. Dar şi filmul permite aceste mişcări între energie şi nostalgie. Santaolalla e influenţat mai ales de muzica tradiţională din America de Sud, foarte potrivită cu scenariul.
După 21 Grams şi Diarios de motocicleta, compozitorul a făcut un salt la filmele hollywoodiene, cu staruri locomotivă, ca Brad Pitt, ori Cate Blanchett; doar că pare că plictiseala starurilor se vede şi în muzica lui. Nu mai uimeşte, se potriveşte pentru o scenă şi... ai uitat. Din păcate, sunt puţine melodiile care pot să fie numite geniale, dar când o fac eşti gata să generalizezi şi totalizezi, zicând că nu are nimic banal. De fapt, de ce nu am spune invers? Sunt atât de comune melodiile, încât cele geniale tot nu pot să te facă să le înghiţi pe cele de dinainte!
Schimbarea e mare când "asculţi" Brokeback Mountain: melodiile sunt mai degrabă simple, cu un singur instrument, cu influenţe country, adică... America. Dar nu cea a superstarurilor născute peste noapte, ci a "bărbaţilor adevăraţi", prinşi într-o dramă. Ca şi cum cuvântul "dramă" e mai puternic decât "bărbaţi", muzica va fi duioasă, adică în concordanţă cu sensibilitatea lirică a situaţiei. Aici e mai puţin vizibilă prezenţa compozitorului, atât cantitativ, cât şi calitativ. Pentru cine gustă / suportă acest gen de muzică, probabil că şi munca lui Santaolalla are sens.
The Wings, cea mai cunoscută melodie, e între country şi comercial, parcă dintr-un fel de ruşine, cu temă neasumată, îndepărtată de origini: e ca şi cum un mexican încearcă să cânte country cu chitara, dar fără voce (altfel, atât de cunoscuta voce, fie subţire, fie gravă, dar mereu a unui cântăreţ ce pare că mestecă tutun). Altfel zis, melodiile de pe Brokeback Mountain sunt mai degrabă ale unui compozitor pe care să-l asculţi când plouă sau eşti în Wyoming şi vrei să-i înţelegi pe cowboy-i. Fără ritm şi convingere, muzica pare întinsă ca să se muleze pe film.
Condraindicaţii: A se evita excesul de Santaolalla la volan (pericol de somn). A se evita pe timp de depresie. A se evita pe timp de ploaie. Pentru toate celelalte situaţii - există Santaolalla!