Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Cu căştile pe urechi - un dosar ManInFest

Profesionism. Compozitorul ca meseriaş


, un interviu cu

Man.In.Fest, iulie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Muzicianul a înregistrat muzica la filmul Moromeţii (1987) în dimineaţa plecării definitive din ţară.

Muzica de film made in România are o istorie pe cât de interesantă, pe atât de puţin cunoscută. Dar coloanele sonore compuse de Tiberiu Olah, Anatol Vieru, Theodor Grigoriu, Adrian Enescu ori Vasile Şirli ar putea figura cu cinste pe afişul oricărei filarmonici din lume. Şansa mi-a oferit o întâlnire impromptu cu Vasile Şirli într-o cochetă cafenea din Oraşul Vechi al Clujului. Dialogul început atunci a continuat prin mijlocirea fibrei optice şi a Internetului. A rezultat interviul de mai jos, despre film, teatru, artă, statutul de compozitor la Disneyland şi despre capodopera ca profesie.

Horaţiu Damian: Sunteţi de profesie compozitor. Visaţi să creaţi simfonii şi concerte grandioase?
Vasile Şirli: Nu. Scriu doar dacă sunt solicitat. Ceea ce nu înseamnă ca nu aş face-o, dar nu scriu pentru sertar. Muzica este meseria mea, salariul meu, forma de a-mi asigura existenţa, ca orice meseriaş. Mi-ar plăcea să scriu pe textul complet al unei cărţi, în proză, cuvînt cu cuvînt, respectînd (în felul meu) fiecare virgulă, fiecare respiraţie. E doar un vis. Credeţi că ar fi cineva interesat de o asemenea lucrare?

H.D.: În ce mod aţi intrat în comunitatea compozitorilor de muzică pentru teatru şi film?
V.Ş.: Am început cu o muzică pentru un spectacol de marionete, la Teatrul Ţăndărică, în regia Irinei Niculescu, Tigrul purpuriu căruia îi plăceau clătitele (să fi fost pentru că scrisesem piesa Omleta din ouă de broască ţestoasă?). Adrian Enescu a fost cel care m-a recomandat. Ceva mai tîrziu am fost solicitat de către regizorul Dan Micu să scriu muzica la Karamazovii (Teatrul Nottara). De data asta fusesem recomandat de Ioan Luchian Mihalea. A urmat apoi coloana sonoră pentru spectacolul lui Silviu Purcărete, Richard III, după aceea am compus pentru Lucian Pintilie în Pescăruşul. În muzica pentru film, am debutat prin coloana sonoră la Un echipaj pentru Singapore (1981, regia Nicu Stan), urmat de Glissando (1984), celebrul film al lui Mircea Daneliuc. Şi alte cîteva. Aşa au început frumoasele mele prietenii artistice: din pasiunea pentru text, pentru imagine, pentru scenă, din admiraţia faţă de creatori (scriitori, regizori, muzicieni, coregrafi, pictori, actori etc.).

H.D.: Care e "procesul tehnologic" al creării unei muzici pentru spectacol?
V.Ş.: Nu cred că există o metodă. Depinde de alchimia relaţiilor artistice, de scenariu, de concept, de moment. Eram la Sibiu, pentru Lulu (regia Silviu Purcărete), la Teatrul Naţional Radu Stanca, în aprilie 2008, când m-a sunat Gábor Tompa. Mi-a vorbit despre Richard-ul său, despre viziunea sa, despre ceea ce dorea să scoată la lumină, întrebându-mă dacă vreau să fac parte din echipa lui. Fără ezitare am spus da, incitat de ideile spectacolului. A venit a doua zi la Sibiu, cu desenele costumelor (Carmencita Brojboiu); de aici au rezultat alte detalii, alte impresii. El pleca la San Diego, eu la Bucureşti şi apoi, la Paris. Cîteva zile mai târziu, în Franţa, in urma celor auzite, am scris şi înregistrat Lacrimosa, pentru Richard, dar fără o destinaţie precisă. I-am trimis-o lui Gábor, prin internet, ca o provocare, ca o logodnă. Au urmat celelalte, stârnit de aprecierile, comentariile şi cererile sale: Highlanders Warriors, Fiare, Himere, Obsession, Irish Breeze etc., fiecare cu variaţiunile ei, variaţiuni şi combinaţii dezvoltate în timpul repetiţiilor din luna iunie, în funcţie de sensul dramatic.

La Trei surori procesul a fost diferit. Ştiam că Gábor are deja pregătită muzica spectacolului: Rahmaninov, Şostakovici şi cîntece populare ruseşti. Titani. De aceea am fost mirat când, în august, m-a sunat pentru câteva completări de muzică. Mi-a vorbit despre ceea ce va fi versiunea sa, despre ceea ce îşi doreşte. Avea premiera în septembrie. M-am apucat să scriu şi să înregistrez. Am compus mult mai mult decât avea nevoie, dar nu puteam să fac altfel. Cehov, Tompa şi trupa de la Teatrul Maghiar mă stimulau. Nu ştiam dacă e bine, ştiam doar că trebuie să scriu fiecare piesă în plus, chiar dacă nu o va folosi, chiar dacă nu va fi auzită niciodată. Am făcut-o cu bucuria de a merge mai departe: cu Dans Coral, cu Pădurea Virtuală, Toaca, Pitvor... , în diverse versiuni, variaţiuni şi combinaţii. Sunt puţini cei care le-au auzit. Peste o oră de înregistrări. Mi-au făcut bine.


Rugul din Singapore

H.D.: Piesa Rug, compusă de Dvs. pentru coloana sonoră a filmului Un echipaj pentru Singapore (1981), tinde să devină o piesă cult în comunitatea underground din România. Care a fost geneza ei şi a întregii coloane sonore a filmului?
V.Ş.: Cântecul era scris de câteva săptămâni atunci când l-am întâlnit pe Nicu Stan. Nu ne cunoşteam. Venise însoţit de Anca Dumitrescu-Bala şi Horea Murgu. Mi-a vorbit simplu, limpede, direct despre filmul său. Nu am putut să-i spun decât că voi încerca să scriu pe măsura intensităţii dorinţei sale de a debuta ca regizor, după o carieră unanim apreciată de creator de imagine. Ascultându-l, ştiam că Rug va fi cântecul filmului, al femeii, al iubirii, al finalului. Ştiam că va fi cântat de Dida Drăgan. Cântecul însemna pasiune şi intimitate. I l-am prezentat câteva săptămâni mai târziu. Doar câteva instrumente, o anume fragilitate. Fără baterie. Cu Doru Apreotesei la clape, Toni Kühn la chitară şi Mircea Marcovici la bas. Adică jumătate din formaţia Post-Scriptum. Grupul era în înregistrări în studioul Electrecord, cu Freddy Negrescu, pentru albumul... Post-Scriptum. Pentru mine au făcut o pauză sentimentală.

H.D.: Mircea Daneliuc, Lucian Pintilie, Nicu Stan, Malvina Urşianu, Dan Micu, Silviu Purcărete, Gábor Tompa - o listă întreagă de regizori reputaţi de teatru şi film pentru care aţi lucrat. Aveţi vreo întâmplare demnă de povestit cu vreunul din ei?
V.Ş.: Totul e de povestit despre ei. Cu toţii sunt personalităţi puternice. Ceea ce mă pasionează este perioada repetiţiilor, perioada căutării şi cristalizării conceptului spectacolului. Răsturnarea ideilor iniţiale mi se pare o şansă a meseriei. Înainte de a-ncepe repetiţiile la Scapino (Anglia, Chichester Festival Theatre, 2005), Silviu Purcărete mi-a vorbit despre o mică orchestră, într-un bistro, undeva, în Franţa. Eram încântat. Iată-ne la Londra, la începutul repetiţiilor, cu toata distribuţia, la primele "bună ziua", la primele schimburi de amabilităţi. Atunci l-am auzit pe Jeremy Sams, traducătorul piesei lui Molière, spunând: "Ştiţi că Dick (Richard McCabe- Scapino) este un foarte bun pianist?". L-am rugat pe Dick să ne cânte la pian. Era sclipitor. Privindu-l pe Silviu, am înţeles şi eram de acord că nu vom mai avea mica noastră orchestră. Era clar că Pianul va fi parte din distribuţie şi din decor. Şi aşa a fost.


Oşanul din Meglenia

H.D.: Ştiu că strămoşii Dvs. erau megleno-români din Macedonia. Este adevărat? Vorbiţi străvechea limbă?
V.Ş.: Părinţii mei s-au născut în Oşani şi, respectiv, Cupa - sate din nordul Greciei. Vorbesc cu mare plăcere megleno-româna cu fratele meu, Dumitru, şi cu celelalte rude.

H.D.: Cum de v-aţi născut în România?
V.Ş.: Bunicii au fost obligaţi să plece din Grecia, la mijlocul anilor '20, alegând România, la sud de Dunăre, în Cadrilater, ca atâţia alţi aromâni. Acolo s-au căsătorit părinţii mei. Cedându-se Cadrilaterul, în 1940, s-au mutat în Dobrogea, din dorinţa de a fi pe teritoriu românesc. După război, în vâltoarea mişcărilor de populaţie, cu promisiunea unei vieţi liniştite, familia din partea tatălui şi părinţii mei au ajuns în Banat. Trei mari schimbări în 20 de ani. Aşa se face că fratele meu s-a născut în Cerna, judeţul Tulcea, iar eu în Variaşul bănăţean.

H.D.: De unde a pornit ideea de a vă face muzician?
V.Ş.: Ascultând radioul, Corul de copii al Radiodifuziunii. Mă fascina. Voiam să merg la Bucureşti să cânt în cor! Cred că aveam 6-7 ani. Pasiunea mamei pentru teatru şi muzică, entuziasmul şi optimismul ei mi-au dat posibilitatea să am prima vioară (abandonată foarte repede!) şi chiar un pian, un Bösendorfer, cumpărat în sat (deh, Banatul!), adus acasă de fratele meu şi prietenii lui, cu toţii adolescenţi. Eram un alintat!

H.D.: De ce tocmai compozitor?
V.Ş.: Dupa studii la Liceul de muzică din Timişoara şi la Conservatorul din Bucureşti, după studii de muzicologie (muzică bizantină, emisiuni radio despre muzica secolului XX etc.), cred că am început să compun din dorinţa de a scrie cântece, melodii, teme lizibile, miniaturi, de dragul cuvintelor, de dragul unui anume tip de umor (Sorescu, Arghezi), de lirism (Blaga), probabil din dorinţa de a face şi altceva decât redactarea de partituri şi cărţi (lucram la Editura Muzicală), sau din pasiunea pentru pop, rock, jazz, folclor etc. Din toate câte puţin. Declicul a fost în timpul serviciului militar. Aveam timp, citeam mult, scriam, eram cinic şi visător, în Dobrogea, la Medgidia. Vi se pare freudian?


Timişoara - melting pot

H.D.: Aţi avut un mentor în viaţă?
V.Ş.: Nu. Am avut profesori şi colegi pe care i-am admirat. M-au ajutat să mă formez, să mă găsesc. Câteva cuvinte şi aprecieri în momentele cheie au fost determinante. Tudor Ciortea (forme muzicale), Adrian Raţiu (armonie), Dinu Ciocan (contrapunct), de exemplu, ca să-i amintesc pe câţiva din perioada studiilor universitare. Apoi au fost încurajările compozitorilor consacraţi, maeştrii cântecului anilor '70: Laurenţiu Profeta, Radu Şerban, Henry Mălineanu, Sile Dinicu, Richard Barzer - ale căror sfaturi şi vorbe bune mi-au dat încredere. Am avut norocul să am prieteni de mare probitate profesională, comentariile, recomandările şi participările la înregistrări ale lui Adrian Enescu, Dan Andrei Aldea, Doru Apreotesei, de pildă, fiind de nepreţuit. Cu cât trece timpul, cu atât apreciez mai mult ceea ce am primit în copilărie şi în adolescenţă, într-o lume heteroclită, de la profesorii şi colegii din Timişoara.

H.D.: De unde contribuţia enormă a Timişoarei la muzica românească postbelică, în special la cea rock?
V.Ş.: E un subiect incitant, cu răspunsuri cât se poate de subiective. Câteva gânduri, pe scurt. Multiculturală, multietnică, Timişoara a fost întotdeauna influenţată de Occident, cu oameni de cultură educaţi la Viena, Budapesta, Dresda sau Berlin. Aşa ne erau profesorii, aşa simţeam când mergeam la concertele de la Filarmonică. Apoi, geografia: ascultam, de pildă, radio Belgrad, Novisad, emisiuni pop şi rock, cu ultimele noutăţi - îmi aduc aminte de o emisiune numită "Mica prăvălie de discuri" - în anii '60 Iugoslavia fiind incomparabil mai deschisă către Vest decât eram noi. Toate acestea făceau ca informaţia să circule repede, să ne dorim să fim ca "ei", ca occidentalii. Visam la ghitări, amplificatoare, orgi, blugi, cizmuliţe, la tot ceea ce auzeam la radio sau vedeam în revistele aduse din Germania şi Austria.

Fără să cunosc situaţia în restul ţării, copil fiind, în internatul Liceului de Muzică şi Arte Plastice din Timişoara, beneficiam de amestecul cultural. Admiram diversitatea, observam şi asimilam diferenţele sociale, comportamentale, mă formam prin contactul cu realitatea. Era cât se poate de normal să studiez Bach, Mozart, Beethoven şi să cânt Beatles, Rolling Stones, Dixie sau cântece la modă, să ascult fascinat folclorul cântat de colegii mei Dorin Cuibaru (clarinet, taragot sau saxofon), Constantin Gherghina (trompetă) sau Constantin Haţeg la violă. Era cât se poate de normal să fiu în atelierul de pictură în care îşi făcea ucenicia Stefan Câlţea, să învăţ despre oboi, vioară, corn sau fagot ascultându-i pe colegii mei, sau să ştim câteva cuvinte în sârbă, germană sau maghiară, să profităm de toate celebrările: ortodoxe (în stil nou, sau în cel vechi, slav), catolice, protestante sau evreieşti, cu lungi sărbători de iarnă, care începeau de Sfântul Nicolae şi se terminau de Sfântul Ion sârbesc (stil vechi), pe la sfârşitul lui ianuarie, cu Paştele ortodox, catolic sau evreiesc etc. Era cât se poate de normal să fii prieten cu Hans, Miloş ori Istvan. La fel se punea problema şi la Variaş. Desigur, nu ştiu dacă realitatea mea corespunde realităţii celorlalţi. Pentru mine, viaţa muzicală a Timişoarei anilor '60 a fost comoara lui Ali Baba: strălucitoare, fascinantă, plină de surprize. Să fi fost doar naivitatea mea? Probabil. Cert este că, dincolo de idealizare, ceea ce sunt constituie rezultatul acelei lumi. Ca, de altfel, şi pop-rock-ul sau jazz-ul făcut la Timişoara, cel al colegilor noştri Nicu Covaci, Bela Kamocsa ori al altora... Anecdotele sunt numeroase şi elocvente. Îmi aduc aminte de o şedinţă de pionieri în sala mare a Liceului de muzică, pe strada Ungureanu. Să fi avut 12 sau 13 ani. În plin discurs al celui însărcinat cu educaţia noastră politică, uşa se deschide. Era Eugen Cuteanu, eminentul profesor de vioară şi compozitor. Impunător, cu o voce autoritară, a spus, adresându-se elevilor săi: "Tu, tu şi tu, afară! La lucru! Nu pierdeţi vremea aici! Astea sînt prostii!" Important era studiul muzicii.


Oltcit de Viena

H.D.: În ce condiţii aţi plecat în Franţa?
V.Ş.: Sunt dintre cei ce nu au vrut să plece din ţară. Pe scurt, în 1984, Lucian Pintilie m-a invitat la Paris pentru muzica la Arden din Faversham (Thèatre de la Ville), cu care ocazie i-am cunoscut pe Miruna şi Radu Boruzescu, pe Helmut Sturmer şi Petrică Ionesco. Asa am început să lucrez în Franţa. Asta însemna câteva drumuri dus-întors. În martie 1986, după muzica la Le Monstre Turquin, de Carlo Gozzi, în regia lui Petrică Ionesco, m-am întors la Bucureşti pentru muzica la filmul Moromeţii (1987). Stere Gulea avea nevoie de o machetă pentru o vizionare. Vremuri tulburi, crispate. Ştiam că este un film aparte. Scriam cu bucurie. Eram nerăbdător să înregistrez. Atunci am aflat că nu voi mai avea viză de ieşire, dosarul meu fiind transferat la "cabinetul 2". La sfatul binevoitor al doamnei de la Consiliul Culturii, m-am grăbit să plec în Franţa. A fost o cursă contra-cronometru. În câteva ore trebuia să ies din ţară. Întâmplarea a făcut ca totul să se lege. Am sunat la Electrecord. L-am rugat pe domnul Freddy Negrescu să înregistrăm în timpul nopţii, muzica instrumentală şi un bocet, un cântec de moarte scris ca o doină, pentru scena tăierii salcâmului. "Auzeam" vocea doamnei Maria Dragomiroiu. Nu ne cunoşteam. Am sunat-o. Avea o nuntă. Putea veni către ora 5 dimineaţa. A venit. Ce artist! Îi mulţumesc. A fost ultima înregistrare făcută în România. Din studio, am mers la Buftea. Echipa mă aştepta. Am sincronizat macheta pe imagine. Le-am spus că voi lipsi doar 2-3 săptămâni. Se îndoiau. Ajuns acasă, am sunat la rudele de la Timişoara, ca să-i previn că voi ajunge în timpul nopţii. Fără nimic în maşină, am plecat. Mă grăbeam. Trecuseră deja 24 de ore.

La graniţă, la Stamora-Moraviţa, am spus că merg pentru 2 zile la Belgrad. Grănicerii mă cunoşteau. Nu s-au uitat cu atenţie în paşaport. Dacă ar fi făcut-o, ar fi descoperit că viza era expirată. Am traversat Iugoslavia şi Austria cu 60 la oră - Oltcit-ul meu era în rodaj. Ajuns în Germania, la Rastatt, am sunat acasă. Dintr-o mică frază-cod am înţeles că nu mai era drum de întoarcere. Am uitat de oboseală. Trebuia să merg înainte. "Înainte" era Franţa. Petrică Ionesco mi-a fost gazdă. Am întâlnit şi am fost ajutat de oameni generoşi. Cum spuneam, totul s-a legat. Aşa a fost să fie, altora le-a fost mult mai greu. M-am bucurat aflând că muzica la Moromeţii urma să fie scrisă de Cornelia Tăutu.

H.D.: Cum e să fii compozitor pe tărâmul lui Disney?
V.Ş.: Am început prin a fi gata să-mi schimb meseria. Era perioada supravieţuirii, care a durat câteva luni. Apoi am fost solicitat să scriu prima partitură, în noul meu statut de refugiat: 9 minute de muzică originală pentru un scurt metraj de întreprindere, muzică "jazzy" pentru pian, contrabas şi saxofon. Era în ajunul Crăciunului. Apoi am scris pentru televiziune şi film. Din 1990, am o funcţie permanentă, legată direct de meseria mea: în calitate de Director al muzicii, scriu şi realizez producţii muzicale pentru Disneyland Resort Paris. Condiţiile profesionale sunt excepţionale. În paralel, scriu pentru teatru, televiziune sau cinema. De fapt, îmi pot permite să scriu pentru ceea ce îmi place. E adevărat, aş scrie şi de nevoie, în anumite condiţii, pentru că ar însemna să întâlnesc alţi prieteni de meserie, altă mentalitate, altă nevoie de flexibilitate, alte ocazii de a cunoaşte lumea.

H.D.: Ce proiecte de viitor aveţi?
V.Ş.: Sper să continui să fac ceea ce fac, la aceeaşi intensitate.



 Toate articolele despre Cu căştile pe urechi - un dosar ManInFest


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Horaţiu Damian
 Alte articole de Vasile Şirli


Alte articole

 Danny Elfman - Track down that soundtrack, Cristiana Keresztes
 Cine face revoluţia?, Andreea Chindriş
 Gustavo Santaolalla: The Rise and Rise of..., Andreea Chindriş
 Sois jeune et tais toi!, Mihai Pedestru
 Nightclubbin': out & about, Sabina Andron
 Toate articolele despre Cu căştile pe urechi - un dosar ManInFest


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer