Când am întâlnit pentru prima oară faţă în faţă fenomenul Silent Disco, într-o hală dezafectată a muzeului budapestan al tehnologiei, prin 2003, nu aveam nici cea mai mică idee despre implicaţiile "activistice" pe care genul şi le arogă. Am considerat atunci că e vorba despre nimic mai mult decât un nou fad al cyborg-uţilor şi am simţit o profundă oripilare faţă de spaţiul excesiv de salubru în care gazdele noastre ne ademeniseră. Nimeni nu fuma, nimeni nu bea alcool; o hală imensă, cu cel puţin 500 de oameni conectaţi la căşti, care dansau unduindu-şi mâinile pe o muzică, pentru mine, inexistentă.
Liniştea ţării
Abia după ce flash-mobul a apărut şi pe meleaguri româneşti şi am mai participat, mai mult nolens decât volens, la silent gigs / parties / discos, am aflat, cu consternare, că această formă placidă de manifestare e, de fapt, un protest. Cu şi mai mare consternare am aflat care e funcţia liniştii în acest tip de evenimente - aceea de a nu deranja ordinea publică, de a nu stresa animăluţele pădurii, de a nu enerva cetăţenii.
E evident că era revoluţiilor a trecut. Mai supravieţuiesc doar câteva memento-uri descarnate, precum Fidel, Võ Nguyên Giáp sau fratele Gaddafi, fantoşe ale unei ideologii defuncte. În ţara noastră, acum, e linişte. În Piaţa Universităţii, cu două decenii în urmă, "oamenii de bine" urlau lugubru după linişte. Au învins. Cu căştile pe urechi, tinerii postrevoluţionari, defetişti şi pusilanimi, nu mai reprezintă o ameninţare pentru nimeni.
Criza umană din momentul de faţă, cel puţin în România, ţine în foarte mică măsură de prăbuşirea colibelor lui Freddy Mac sau Fanny Mae. Ea îşi are rădăcinile într-un mult mai pervers derapaj al sensului, în care ipoteza Sapir-Whorf pare a se confirma pe deplin.
Comunismul, pentru cei care nu l-au mai trăit conştient, înseamnă cu totul altceva decât o ideologie. În cea mai largă accepţiune el înseamnă "rău", apoi "colectiv", "învechit", "totalitar", "urât" etc. Opusul său este "bun", "modern", "progresist", "şmecher".
Pentru cei care nu-l mai percep decât simplist, ca pe ceva care a fost şi, prin urmare, a fost rău, singura soluţie salutară e o opoziţie puerilă faţă de orice le transcende istoric propria existenţă. Pentru a nu fi acuzaţi de "comunism", enfanţii prodiji ai postrevoluţiei româneşti se izolează într-un individualism feroce, perorând heteroclastic ori de câte ori cineva le perturbă abulia.
În acelaşi derapaj semantic se înscrie şi aglutinarea dintre civism şi civilitate, atât de des întâlnită azi, care, prin extensie, a dus la oroarea, de extracţie goşistă, pompos intitulată "corectitudine politică".
'68 cu căşti
Silent Disco-ul, despre care aminteam mai sus, a apărut din teama activiştilor ecologişti de a nu deranja sonor animalele cu party-urile prin care protestau la adresa defrişărilor masive. O idee admirabilă, în sinea ei, dar de o eficacitate îndoielnică. Imaginaţi-vă un mai '68 cu protestatari silenţioşi, mărşăluind paşnic, cu căşti pe urechi, de teamă să nu sperie porumbeii din Montmartre. Ce ar fi rezolvat un atare demers? N-ar fi fost Franţa şi astăzi, oare, bântuită de o mumie cu képi, zbierând veninos "La réforme oui, la chienlit non!"?
A fi un bun cetăţean înseamnă a participa activ la îmbunătăţirea cetăţii, nu a respecta orbeşte reguli sterile. Orice stare de fapt se îmbracă într-un cocon de legi menite s-o protejeze. Liniştea şi ordinea nu sunt semne de politeţe, ci simptome de metastază.
Ascunşi sub clopotul de sticlă al căştilor, rupţi de lume şi scufundaţi în ritmurile lubrice ale unei muzici reci, tinerii români de astăzi nu mai au apetenţă pentru revoluţii.
Fie că duşmanul e universitatea, cu extensiile sale umane sau birocratice groteşti, fie că e statul, legea sau vecina de sus, decât să ieşi în stradă e mult mai uşor să-ţi pui căştile pe urechi şi ochii în pământ, într-o logică egoistă a supravieţuirii individuale.
Nu pot să cred; refuz, de fapt, să cred că revolta a devenit o pulsiune evanescentă. Da, un job în "sales e de preferat unui pumn în gură, dar a trăi acceptând orice umilinţă în umbra unui "nu mă pun cu proştii" sau "trebuie să trec puntea" e, strict uman, înfiorător.
Sunt sigur că undeva, sub platoşa gadgetistică a "omului şi mai nou", mocneşte revoluţia. Să fie ea defulată mental, între cască şi creier, în violentul hip-hop sau maşinala muzică electronică? În trolling? Să fie ea ascunsă de teama ratării sau din ecuarea absurdă a pasionalităţii cu slăbiciunea? Sunt ipoteze de lucru posibile, dar doar atât. Sper, însă, că nu a murit.
Sper asta, fiindcă dacă singura formă de revoltă care a mai rămas e vitriolarea ocazională a patibularului "comunist", lombrozian ca formă şi iluzoriu în fond, atunci viitorul, tovarăşi, sună naşpa.