Cronica de (mai mult de) 5 rânduri - FNT 2009: Moartea lui Danton

Moartea lui Danton
regia Mihai Măniuţiu

Mihai Măniuţiu face acelaşi spectacol de la Richard al III-lea încoace. Aceleaşi imagini care se pliază pe orice text. La Măniuţiu, piesa chiar nu contează. Livada de vişini şi Cântarea cântărilor ar arăta la fel: un cor ţipător, alte ţipete pe scenă (la români, ţipetele au valenţă de forţă, de conflict interior, de profunzimi inimaginabile, lucruri pe care doar regizorii şi actorii le ştiu, spectatorii, retrograzi probabil, se "mulţumesc" să fie iritaţi de decibelii scrijelitori în timpan), unul / mai multe personaje care se dezbracă, sânge care curge de undeva (din nişte manechine spânzurate, de această dată) şi cam atât.

Textul a devenit neinteligibil (şi asta face parte din stilul regizorului), actorii maghiari de la Cluj, foarte buni altfel, ţipă la nesfârşit în spatele unui grilaj (idee folosită şi la Psihoză 4:48, unde actorii jucau în spatele unei pânze), un personaj feminin omorât prin aruncarea repetată şi violentă în grilaj (gest furat din Viaţa cu un idiot al lui Andriy Zholdak). Obositor, redundant, confuz, urât, inutil. Măniuţiu nu se plictiseşte să se repete, eu m-am plictisit să-l privesc.