Patimile şi decăderea Festivalului Naţional de Teatru - FNT 2009

"Festivalul Naţional de Teatru este o radiografie a teatrului românesc". Îmi place fraza aceasta, aproape un truism, deoarece surprinde toate perspectivele asupra FNT. Fraza conţine însă şi o capcană. Un festival naţional de teatru trebuie să fie o panoramă a stagiunii trecute sau acesta este doar stereotipul prin prisma căruia ne-am obişnuit să privim evenimentul? Asta poate fi o discuţie pe care ar trebui să o poarte cei responsabili de festival. Deocamdată, ediţia din 2009 a FNT ne oferă material pentru altfel de reflecţii.

În an de criză economică, bugetul festivalului a fost redus drastic aşa că, la pachet, a căzut secţiunea internaţională, cea care aducea glamour-ul evenimentului, dar reprezenta şi punctul de reper în aprecierea valorică a spectacolelor româneşti, a modului în care ne racordăm sau nu la teatrul european. S-a pierdut şi secţiunea de dans din diverse motive, iar restul a fost reorganizat destul de confuz (despre off-ul festivalului nu s-a prea ştiut, teatrul underground a fost amestecat cu debuturi şi spaţii neconvenţionale, la secţiunea principală, showcase, au intrat, de-a valma, spectacole de toate formele şi valorile). Ca ghinionul să fie complet, criza financiară a fost dublată de una artistică, stagiunea trecută fiind una dintre cele mai slabe din ultimii 20 de ani. Puţine spectacole, majoritatea slabe, câteva mediocre şi foarte puţine reuşite. Pe acest fundal s-a derulat în 2009 Festivalul Naţional de Teatru.

Profesorul meu de literatură universală din liceu, confruntat cu un comentariu pe lângă text al unui elev, a avut următoarea vorbă de duh: "Literatură nu e exactă, dar nici chiar atât de inexactă pe cât ar vrea unii". Selecţia FNT reprezintă opţiunile, gusturile, criteriile unei persoane şi este din start subiectivă, dar nu poate fi atât de subiectivă încât să fie imposibil de găsit numitorul comun al spectacolelor alese. Anul acesta a domnit însă confuzia. Au fost în aceeaşi selecţie spectacole precum Trei surori, regia Tompa Gábor, o lecţie de teatru clasic şi Trei surori, regia Ada Lupu, o lecţie de greşeli de teatru clasic. La debut a fost ales show-ul coerent şi inventiv al lui David Schwartz, România! Te pup, dar şi Pool (No Water), un spectacol confuz şi agresiv semnat de Alexandru Mihăescu. Au fost alăturate două "măniuţisme" la fel de odioase cum le ştim de ani de zile unei bijuterii spectaculare, Omul pernă în regia lui Radu Afrim. Texte noi, cu teme sociale bine identificate şi structuri dramaturgice viabile (Poimâine, alaltăieri, România! Te pup) sunt aduse alături de formule spectaculare obosite (Frumos, un text interesant devenit un spectacol plictisitor) sau de stridenţe fără conţinut (Pool (No Water), text probabil interesant, imposibil de decelat din spectacol). Spectacole cu idei bune, dar nereuşite (Cântăreaţa cheală, regia Alexandru Dabija, Turandot) sunt alăturate unor performance-uri vii (Omul pernă, Trei surori, regia Tompa Gábor).

Sigur, se lucrează cu materialul clientului, asta a produs teatrul românesc, asta vedem în festival. Adevărul este însă, ca de obicei, la mijloc. Dezvoltarea artistică, găsirea unor estetici noi, scriitura inovatoare, toate trebuie încercate şi nu acasă, în sufrageria mamei. Teatrele sunt datoare să experimenteze, să descopere, să rişte. Uneori, poate de multe ori, rezultatele nu sunt cele aşteptate, dar aşa dramaturgii, regizorii, actorii caută, învaţă, descoperă. Reuşitele mediocre sau nereuşitele fac parte din procesul de creaţie, dar nu îşi au locul într-un Festival Naţional decât dacă în vreun regulament obscur este stipulat expres că trebuie să participe unele teatre sau anumiţi regizori. În lipsa unei asemenea reguli (absurde), unele prezenţe citate mai sus sunt nejustificate, ba chiar revoltătoare atât timp cât acest eveniment este bugetat de bani publici, nu de vreun mecena care face ce vrea pe banii lui. Ştim că bugetele teatrelor se fac după dosarul de presă, după numărul de selecţii în festivaluri, etc. Nu ajută pe nimeni dacă selecţiile sunt motivate de orice altceva în afară de valoarea artistică. Un festival justificat mioritic, de dosare care trebuie umplute cu cronici sau de prietenii, este ca o petrecere în familie: nu reprezintă nicio provocare.

Putem să fim cu toţii ipocriţi şi să scriem numai lucruri frumoase pe care nu le credem. FNT se va alege, astfel, cu un dosar de presă minunat, la fel şi teatrele participante, iar noi ne mai vedem la anul în acelaşi stil dolce far niente, amăgindu-ne că suntem, precum Nataşa în ochii lui Andrei, minunaţi, extraordinari şi minunaţi. Şi cum Andrei ştie foarte bine că Nataşa nu e deloc aşa, şi noi ştim că avem spectacole proaste, plictisitoare, în care se ţipă mult şi se râde nervos, două mărci teatrale care arată profunzimea conflictului interior al personajelor (în viziunea artiştilor), dar care ascund lipsa de idei a autorilor şi zgârie urechile (în viziunea spectatorilor). Putem să ne felicităm reciproc că e totul bine şi frumos şi să mai bifăm o ediţie de Festival Naţional. Dar cui ar folosi asta?

M-am săturat să admirăm hainele cele noi ale împăratului. Teatrul românesc e prost, doamnelor şi domnilor. E bătrânicios până la plictiseală, ostentativ modern până la prostie şi lipsit de normalitatea valorică a actului artistic. Un spectacol ca Trei surori în regia lui Tompa Gábor, pe care noi îl vedem ca extra-ordinar reprezintă, de fapt, un nivel valoric normal. Aşa ar trebui să arate media spectacolelor şi abia de aici încolo să vorbim de excelenţă. Iată însă că ajungem să considerăm normalul drept excepţional ca să putem aprecia subnormalul drept mediocru, când de multe ori este doar neprivibil, insuportabil sau adormitor. Şi aici intervine presa.

Critica de teatru din România a eşuat până acum în încercarea de a deveni credibilă. Spectatorii nu se duc la un spectacol pentru că e recomandat de un anume critic, iar rarele cronici mai puţin laudative (negative nu există) nu au făcut ca vreun spectacol să fie retras din program. Scriem cu toţii ca scribii din Faust al lui Purcărete, ca să îngroşăm dosarele de presă ale teatrelor. Ce scriem nu contează, nici pentru teatre, nici pentru public. Cât timp acest lucru nu se va schimba nu vom avea parte de un dialog real în teatru, cronicarii nu vor reprezenta un partener de discuţie care să conteze, iar calitatea actului artistic, nesancţionată când e cazul, va rămâne la acelaşi nivel scăzut. Semnalul pe care îl dă FNT în acest an este unul negativ, că spectacolele sunt selecţionate, indiferent de valoarea lor, pe criterii neştiute (sau care nu sunt publice).

În an de criză economică şi artistică ar fi fost salutar un gest de curaj din partea selecţionerului. Dacă tot sunt bani puţini, iar creativitatea nu a dat nici ea în clocot, ar fi fost oportună o ediţie de criză, cu cinci (să zicem) spectacole selectate, cele mai bune, însoţite de evenimentele colaterale, filme, conferinţe, cărţi. Ar fi fost o atitudine demnă pentru situaţia din acest an şi un semnal că s-a terminat cu "Cântarea României". Poate ar fi rămas fonduri, astfel, pentru invitarea mai multor spectacole străine, necesare pentru a ne racorda la trendurile europene.

Cum ediţia din acest an a fost marcată de Eugen Ionesco, o dovadă de absurd ionescian a apărut chiar în programul FNT. Lansările de carte au avut loc la Librăria Cărtureşti, un loc destinat prin excelenţă vânzării de carte. Culmea este că unele dintre cărţile lansate nu sunt vandabile prin faptul că legea interzice vânzarea obiectului subvenţionat de stat. Dincolo de aberaţia legii, care ar trebui amendată, comicul rezidă în prezentarea unui produs nevandabil într-un magazin care comercializează exact acel tip de produs. Hilaritatea situaţiei este atât de evidentă încât se face greu remarcată, ca pădurea care nu se vede din cauza copacilor. Recomandând la radio cărţile, titluri importante ale teoriei teatrale, m-am trezit în imposibilitatea de a răspunde la o întrebare simplă: de unde pot fi cumpărate? E ca şi cum am fi chemaţi la vernisajul unei expoziţii de Picasso, dar tablourile sunt în depozit şi nu avem voie să le vedem. Cărţile s-au împărţit gratis, pe criterii ştiute de organizatori, dar publicul, cel căruia i-au fost recomandate, nu a avut acces la ele, deşi a fost chemat pentru asta într-o librărie. Ce ciudat, ce bizar, ce coincidenţă!, cum ar zice Ionesco. Dacă acest cărţi sunt destinate profesioniştilor care le primesc gratis, nu era normal să fie date într-o reuniune restrânsă, în interiorul breslei? Ce s-a lansat, de fapt, la aceste lansări în absenţa produsului în sine?

Ediţia FNT din 2009 este printre cele nereuşite. Vina aparţine în parte creatorilor, obosiţi, în parte selecţionerului, care a gândit superficial şi excesiv de subiectiv selecţia. Teatrul viu de care vorbea selecţionerul s-a dovedit a fi, în bună parte, mort de-a binelea. Partea bună este că spectatorii au invadat teatrele şi ar fi bine să îi ţinem cât mai mult în sala de spectacol. Asta înseamnă să nu îi tratăm ca pe o masă amorfă şi manipulabilă, gata să înghită orice producţie proastă, cosmetizată prin selectarea în FNT. Am putea începe, astfel, cu un exerciţiu se sinceritate, faţă de spectatori, faţă de artişti şi faţă de noi înşine. Şi, apropo, împăratul e gol.

FNT pe scurt

De bine:
Trei surori al lui Tompa, etalon valoric pentru un spectacol de teatru
Afrim, Afrim şi iar Afrim: unul mediu, Lucia patinează, altul excepţional, Omul pernă, al treilea, de nota 20, datorită publicului cool şi loial pe care îl adună de fiecare dată
Surpriza plăcută: România! Te pup de Bogdan Georgescu în regia lui David Schwartz
Locuri frumoase: patinoarul "Răţuşca bulversată (de numa - numa)" din Lucia patinează, cubul Rubik din Omul pernă, perna din Furtuna, piscina din Turandot
Muzici tari: hip hop cu tel şi polonic la oală din România! Te pup
Personaje de neuitat: Andrei cel plângăcios şi Verşinin cel trăncănit din Trei surori, regia Tompa Gábor, femeia-televizor Tania din Lucia patinează, poliţiştii, porcuşorul verde şi Omul pernă din Omul pernă

De rău:

Pool (No Water) de la un cap la altul
Instrumente de chinuit actorii: - cele două Măniuţii, Psihoza 4:48 şi Moartea lui Danton
Locuri urâte: decorurile la spectacolele de mai sus
Muzici de spart timpanul: ţipetele / urletele din mai toate spectacolele
Personaje aberante: Kulâghin în Trei surori, regia Ada Lupu, costumat în Dracula, personajul feminin şi deprimat din Psihoza 4:48, regia Mihai Măniuţiu, care urlă, se dezbracă şi se mişcă în cerc (a se consulta un psiholog / psihiatru pentru simptomele depresiei)
Chestii prăfuite: spargerea convenţiei în Ioana şi focul, manechinele însângerate şi nuditatea fără sens la Măniuţiu, Sinucigaşul în totalitate

Dezamăgiri:

Turandot.