Thalassa, Thalassa - Jocul de-a călătoria

E adevărat că filmele "de artă" nu sunt şi "filme de casă", mai ales pe aici prin Europa, dar Thalassa, Thalassa al lui Bogdan Dumitrescu bate recordul în această privinţă. Un record trist, trebuie s-o spunem de la bun început. Alta ar trebui să fie soarta filmelor prezentate şi premiate la festivaluri. Cel puţin peste ocean lucrurile stau niţeluş altfel. Un film nominalizat la Oscar, de pildă, trezeşte imediat interes, înregistrând automat şi un oarecare succes de casă. Uneori, acest succes nu e câtuşi de puţin neglijabil. La Cluj, Thalassa, Thalassa a înregistrat doar simpatii.

Produs cu zece ani în urmă, filmul lui Bogdan Dumitrescu a mai fost proiectat la Festivalul Internaţional de Film de la Toronto şi acum la Cluj. Deci un film de festival, pentru festivaluri (rămâne să deducem asta nu fără mirare şi să acceptăm şi această categorie). Există aşa ceva? s-ar putea întreba un devorator de thriller-uri americane. Din păcate, se pare că da. Spun "din păcate" pentru că un film bun, dacă este bun, trebuie să se bucure şi de o oarecare audienţă, ca să nu spun că trebuie să cucerească o parte a publicului, desigur e vorba de publicul iniţiat. Dar Thalassa, Thalassa n-a fost difuzat nicăieri în tot acest interval. Piaţa filmului e o redută tot mai greu de cucerit decât producerea lui. Între timp, actorii-copii (de zece ani la data turnării filmului) au ajuns de douăzeci. Nu numai cărţile, dar şi filmele au destinul lor. Ce să mai spunem?

Mirajul mării pentru copiii urcaţi în Jaguarul "lui Fane" este unul aleatoriu, găsit la repezeală. Fascinaţia mării joacă mai mult rol de pretext iniţiatic. Cei şase puştani, la care se adaugă şi o fată, se angajează cu seriozitate în aventura lor nechibzuită. Consecinţele nu întârzie să apară şi de aceea, la contactul cu marea, intensitatea trăirii inocente, necenzurate se mută într-un registru al complexităţilor ce ţin mai mult de lumea adulţilor. Titlul se face purtătorul surdinizat al strigătului celor zece mii de soldaţi greci conduşi de Xenofon, când, după o lungă retragere, au zărit în sfârşit ţărmul Pontului Euxin. Desigur, e un ecou tardiv cu trimitere spre iluzia eliberării din chingile unei realităţi ostile.

Bogdan Dumitrescu înscrie în genul road movie un subiect de mare fineţe, extrem de pretenţios în ciuda firescului afişat, ce glisează pe coordonate simbolice instabile, chiar sibilinice. O primă trimitere se poate face spre Împăratul muştelor al lui William Golding, despre care regizorul nu avea habar la ora când filma Thalassa, Thalassa, după propria mărturisire. Şi apoi tentaţia călătoriei cu o ţintă precisă m-a determinat să mă gândesc la Binecuvântaţi animalele şi copiii, micul roman al lui Glendon Swarthout şi el ecranizat. Dar câtă diferenţă! Câtă ştiinţă a tensionării acţiunii! Dacă tematic subiectele nu ar fi fost apropiate, trimiterile nici nu ar fi fost indicat să se facă. O asemenea distanţă le separă.

Trei din ceata de pitici care au filmat acum zece ani în Dobrogea şi au ajuns la Cluj adulţi sunt: Silvia Gheorghe, Alexandru Cristea, Alexandru Anghel. Despre drumul copiilor ne povesteşte filmul. Despre drumul filmului cine ne va povesti?