Lansat cu mult tam-tam pe ecranele lumii, cu premiere pline de fast (chiar cu o prezenţă hors-concours, la “prestigiosul” Cannes), filmul Troia reprezintă un produs tipic al fabricii hollywoodiene de film, “superproducţia”, sau în limbaj de specialitate “blockbuster”-ul, care cu o investiţie de 200 de milioane de dolari ar putea încasa miliardul. Dincolo de aceste considerente de marketing, în cazul acesta armele aruncate în luptă pentru seducerea publicului sunt: locaţiile numeroase - Mexic, Malta, Maroc şi Marea Britanie, distribuţie cu mari “capete de afiş” - Peter O’Toole, Brad Pitt etc., o armată întreagă (700 de muncitori) pentru construcţia decorurilor, o altă “armată” de figuranţi (nemaipunându-i la socoteală pe cei creaţi pe calculator). Cu toate aceste ingrediente, “reţeta” este gata pentru public, fără a mai aminti faptul că filmul se inspiră copios şi prost din “Iliada” lui Homer, motiv deloc frustrant pentru “intelectul” spectatorului.
Din păcate, regizorul german Wolfgang Petersen, naturalizat american, nu a păstrat din capodopera literaturii greceşti de acum 29 de secole decât principalele acţiuni la care participă muritorii antagonişti ai celebrului conflict, latura metafizică, mitică şi mitologică a operei lui Homer dispărând cu desăvârşire. Mizând numai pe epicul epopeii, e drept spectaculos, cu referiri de calitate la sentimentul onoarei, la cel de vitejie dezinteresată, la cel de prietenie dus dincolo de viaţă şi de moarte, Wolfgang Petersen pierde tot farmecul operei homerice în favoarea spectaculosului, pierde toate raporturile existente între sacru şi profan, toată subtilitatea epopeii homerice, transgresând într-un limbaj terestru poezia legendelor Olimpului.
Nimic din celebra “mânie a lui Ahile” nu trece dincolo de ecranul unde Brad Pitt nu reprezintă altceva decât un fel de mercenar cu orgolii şi reacţii supradimensionate ce trebuie să rimeze cu dimensiunile decorurilor. Julie Christie (în rolul zeiţei Thetis) este singura apariţie ce aparţine lumii zeilor, iar Peter O’Toole compune cu eleganţa senectuţii un Priam credibil şi impunător în durerile lui. Celebrul cuplu Paris şi Elena (Orlando Bloom şi Diane Kruger), frumuşei şi tineri, pare a face reclamă într-un clip expandat la trei ore şi scenaristul filmului practică cu virtuozitate simplificarea textului homeric, eludând chiar şi episoade epice lămuritoare, iar acţiunea şi teza “nemuririi prin fapte”, repetată agresiv şi disproporţionat cu evenimentele evocate, devin covârşitoare.
Calitatea decorurilor este impresionantă, dar costumele par a fi împrumutate din recuzita Gladiatorului The gladiator , alt “blockbuster” de succes al cinematografiei americane de acum câţiva ani. Calitatea bătăliilor, impresionanta “armadă” grecească sau locul comun “calul troian” îşi fac cu prisosinţă datoria într-un univers dominat de acţiune pură, în secvenţe de unde reflecţia este alungată cu obstinaţie. Dar asta face “calităţile” filmului şi, la capitolul dirijării figuranţilor, americanii pot da oricând lecţii, chiar şi virturozilor montărilor naţionaliste indigene (cu specialişti laureaţi ai genului).
Mi se pare că Troia este un film nociv fiindcă invită la lene intelectuală, iar produsul este departe, milenii-lumină, de substanţa capodoperei homerice. Dacă doriţi să-l iubiţi pe Homer, nu vă sfătuiesc să vedeţi filmul. Opera lui Petersen este “calul troian” în calitatea nivelului cultural al prezentului.