Troia între Gladiatorul şi Stăpânul inelelor

** / *****

Reeditare a poemului lui Homer: Paris, fiul conducătorului Troiei, se îndrăgosteşte de frumoasa Elena din Sparta şi doreşte să o ia de soţie, ducând la cel mai mare război din istoria Greciei Antici.

Când a realizat Gladiatorul, Ridley Scott a declarat ceva ce ar putea fi ridicat la nivlelul unei maxime: "Cea mai mare provocare atunci când realizezi un film de epocă este să nu-l faci să pară un film de epocă". Rezultatul: Gladiator nu a fost nici un film istoric, nici o dramă, nici un film de aventuri, nici unul de acţiune, ci o clasică poveste de răzbunare şi eroism strălucit spusă, fără exagerarea lui Spielberg (vezi Saving Private Ryan), dar nici cu viziunea pompoasă a lui Kubrick, de exemplu (vezi Spartacus). Filmul lui Scott nu se încadra în nici unul din genurile menţionate, deşi avea ceva din fiecare. A fost enorm! Unii s-au plâns de inadvertenţele istorice (primul a fost megalomanul nostru cineast patriot Sergiu Nicolaescu, care spusese că "l-a amuzat") sau, vezi tu Doamne, de... costumele care la vremea aceea nu existau! Pentru fandosiţi care au descoperit cinematograful dis-de-dimineaţă, însă, filme de calibru pot fi demolate şi pentru mai puţin! Dar nici nu contează: filmul lui Scott şi-a spus cuvântul şi a readus la zi moda retro.

Wolfgang Petersen, autor de extravaganţe de acţiune/aventură încărcate de (d)efecte speciale (ex. Air Force One, The perfect storm) pare să fi înregistrat bine remarca lui Scott. Înscenând ca la carte un fragment de mitologie grecească, Petersen devine autorul unuia din cele mai greoaie filme "de epocă" din ultima perioadă. El pare să ştie exact cum să-l salveze: bătăi corp la corp extrem de spectaculoase (din care, zău, una singură reuşeşte să emoţioneze, este cea dintre Hector / Eric Bana şi Ahile/ Brad Pitt), nuduri (cel al lui Brad Pitt este "remarcabil" - pe corpul său cu un bronz perfect nu este vizibilă măcar o cicatrice din luptă), iar bătălia dintre spartani şi "troieni", plină de cusături digitale, face filmul să semene cu un joc video de strategie. Petersen se foloseşte de efectele vizuale bombastice cu care deja ne-a obişnuit ca în final să imprime bătăliei în urma căreia cade Troia o emoţie comparabilă cu cea a bătăliei pentru Helm's Deep din Stăpînul inelelor... Regia lui Petersen nu este doar plată, dar, nu dintr-un motiv anume, mi s-a părut chiar vulgară.

Actorii din Troia joacă toţi cu o subtilitate demnă de cele mai brutale episoade din Xena şi îşi spun replicile ca nişte ciubote. Este mai ales cazul lui Pitt, dar nici Eric Bana şi nici Brian Cox (în rolul lui Agamemnon!) nu trec de gradul de sensibilitate ale unor statui. Poate ceva mai fericit este cazul lui Orlando Bloom, deşi cel mai profund rămâne mai degrabă Peter O'Toole, aflat, totuşi, parcă într-o anemică replică a lui Lawrence al Arabiei.

Mulţi chiţibuşari au strâmbat din nas la Gladiatorul cum că ar fi fost un film comercial. Ei bine, imaginaţi-vă că Troia este de două ori mai comercial! Petersen a făcut un film foarte fastuos (mergând chiar spre kitsch involuntar) din punct de vedere vizual, dar a ignorat tocmai "emoţia"... De care, însă, oricum nu era capabil. Fiindcă tot veni vorba de kitsch, pentru ceva cu adevărat pasionant, va trebui să-l aşteptăm pe maestrul kitsch-ului modern Baz Luhrmann cu Alexander the Great...