Or fi existînd oameni care consideră că 175 000 000 de dolari pot să finanţeze şi fapte mai bune decît apariţia lui Brad Pitt în fustă, cu gura întredeschisă şi o şuviţă blondă în ochi - Ahile ca top model. Dar, pînă una-alta, oamenii aceia nu lucrează la Hollywood, iar Troy e genul de film la care Hollywoodul de azi se pricepe cel mai bine. (Asta nu spune ceva foarte măgulitor despre Hollywoodul de azi: cel de altădată se pricepea la fel de bine la mai toate genurile de film.) Nu e un poem vizionar, ci un film istoric solid şi prudent - mai pe gustul lui Hector, dacă vreţi, decît pe-al lui Ahile. Scenaristul David Benioff şi regizorul Wolgang Petersen s-au temut, probabil, că zeii ăia băgăreţi le-ar face filmul de rîs şi, cu toate că ar fi fost haios să-l vedem pe Zeus-Sean Connery zborşindu-se la Hera-Jessica Lange, "Nenorocito, mereu cu prepusuri, mereu pînditoare....", la care ea să riposteze, "Ce fel de vorbă mi-ai spus, amarnice fiu al lui Cronos?" - totuşi nu-i putem condamna pe realizatori fiindcă au preferat să se debaraseze de zei şi de toanele lor.
În schimb, îmi pare rău că nu i-a preocupat trecerea timpului. Ar fi fost frumos să-i vedem pe războinici îmbătrînind în faţa şi înăuntrul cetăţii, cei zece ani de război depunîndu-se ca praful peste motivele lor iniţiale. Dar filmul concentrează toate evenimentele, de la răpirea Elenei la arderea Troiei, într-o perioadă care pare mult mai scurtă. Şi, tot la capitolul ocazii ratate, acum era momentul ca Ahile să ridice fruntea (dîndu-şi la o parte şuviţele fiţoase), să privească semeţ în ochii spectatorilor din o mie de cinematografe şi să dea glas adevărului, tăinuit 3000 de ani, că el şi Patrocle au fost dintotdeauna profund gay. Bineînţeles că nu s-a putut: din felul cum îşi face intrarea (se trezeşte în cort, gol lîngă două sclave goale, şi pleacă să salveze oastea lui Agamemnon) e clar că Ahile e la fel de heterosexual ca James Bond; camaraderia lui cu Patrocle se exprimă prin ghionturi virile. Pe de altă parte, Petersen oricum avea destule pe cap: era obligat să le facă pe plac tuturor fan cluburilor Brad Pitt şi Orlando Bloom de pe lumea asta, filmînd din toate unghiurile piepturile goale ale idolilor; şi, în acelaşi timp, se simţea obligat să facă un film serios.
La început am crezut că nu va reuşi. Paris (Bloom) şi Elena (Diane Kruger) sînt un cuplu atît de neinteresant, încît părea să fie doar o chestiune de timp pînă cînd cele două tabere vor realiza că e penibil să porneşti un război din cauza lor şi toată lumea va pleca acasă. În loc de asta, filmul începe să se adune şi momentul în care am început să-l iau în serios îi aparţine chiar lui Paris. E încercarea lui de a evita masacrul, luptîndu-se cu soţul Elenei, Menelau, pentru a hotărî soarta războiului. În Iliada, planul cade atunci cînd "iute pe Paris îl smulge Afrodita / Ca o zeiţă uşor şi-l duce prin negură acasă". În film, Menelau îl bate pînă scoate toată bravada din el, iar tînărul se tîrăşte în umbra ocrotitoare a fratelui său, Hector (Eric Bana), care îl ucide pe Menelau şi astfel încalcă înţelegerea. E o secvenţă bună, brutal antieroică şi cu atît mai surprinzătoare cu cît ultima oară cînd îl văzuserăm pe Orlando Bloom, în Stăpînul inelelor, i se părea floare la ureche să urce într-un vehicul inamic - adică pe spinarea unui elefant -, să lichideze tot echipajul, să tragă o săgeată în creierul animalului şi să alunece pe trompa lui ca pe o pantă de schi.
Troy nu e nici pe departe atît de exuberant; lupta nu e o celebrare a mişcării, ci o înaintare plină de jale, cu paşi grei - uciderea preoţilor troieni, uciderea lui Menelau, uciderea lui Patrocle -, către finalul pustiitor. Filmul nu are ferocitatea Iliadei, dar acumulează forţă, asta şi pentru că Petersen, ca povestitor, are încredere în material, are o răbdare pe care cinematograful de gen aproape că a pierdut-o. Gîndiţi-vă la stilul încins al unui film ca Gladiatorul, la felul în care regizorul Ridley Scott amplifica fiecare detaliu - nici în ruptul capului n-ar fi lăsat povestea să curgă. Umfla toate acţiunile de pe ecran şi consecinţa era inflaţia, deprecierea acţiunii. Cît de simplă şi de elocventă este, prin comparaţie, secvenţa duelului dintre Ahile şi Hector! Mişcările lui Ahile cer o cronică numai pentru ele. Deci: "Cîntă, zeiţă, mînia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul..."