Gilles Jacob, marea eminenţă cenuşie a festivalului, ar fi declarat că "ar fi cazul să se cam termine cu filmele de autor plicticoase" - o declaraţie cel puţin surprinzătoare din partea unui om care a modelat Cannes-ul după chipul şi asemănarea filmului de autor! Presupun că dl G.J. nu se referea la Troia lui Wolfgang Petersen (dl Petersen nu e un "autor", iar Troia nu e decît un "peplum" plicticos, adică un film cu costume antice & mutre contemporane), dar întrebarea rămîne: cum poţi ieşi (după o oră din două şi trei sferturi; să nu exagerăm) de la o catastrofă relativă ca Troia şi să nu-ţi doreşti să revezi, a cincea oară, o capodoperă absolută (a filmului de autor) precum Ordet al lui Dreyer (1955), în copie restaurată?...
Plicticoase: muşchii lui Brad Pitt /Ahile (deşi - se pare - nu şi pulpele sale, dublate!), ochii lui Eric Bana/Hector, zîmbetul cu gropiţe al lui Orlando Bloom/Paris & Diane Kruger/Elena din Troia, frumoasă din creştet pînă-n tălpi. Pasionante: o familie de fermieri protestanţi, un bătrîn reumatic, cei trei fii & nora, pe cale să nască. Elena, se ştie, provoacă un război pe care troienii îl pierd (deşi - nu mă-ndoiesc - Troia va cîştiga la box-office). Inger, soţie de fermier, provoacă un miracol: moare născînd, dar este readusă la viaţă de puterea "cuvîntului" ("Ordet", în daneză) aceluia dintre fraţi care era considerat nebun... Probabil că, dac-ar fi să alegem din toată istoria celei de-a şaptea arte două filme pe care nici cel mai înrăit cinefil nu şi-ar dori să le vadă unul după altul, acelea sînt Ordet (alb-negru, sobru, auster) şi Troia (color, superproducţie, superdistribuţie, figuraţie digitală)! Este ceea ce am făcut eu, fugind de la conferinţa de presă de după mega-proiecţia Troiei şi alergînd la re-vizionarea lui Ordet.
Dar Cannes-ul vrea să devină (decret de la mai-marele domn Jacob!) "popular". Întoarce spatele filmelor care l-au făcut celebru şi vînează vedete (ceea ce a făcut dintotdeauna), se deschide marelui public (ceea ce a vrut, dar n-a putut, dintotdeauna), îşi dă jos blazonul "elitist" şi afişează salopeta & opereta comerţului: "salopeta" rochiei suflate de vînt a lui Marilyn - prezentă, în chip de umbră tutelară, pe afişul celei de-a 57-a ediţii - şi "opereta" filmelor care nu vor fi niciodată capodopere, nu, nici măcar opere.
Troia, de pildă. La conferinţa de presă, un ziarist l-a întrebat pe Brad Pitt cum e să ai o nevastă grecoaică (mă rog, de origine: Jennifer Aniston): mai greu ca pe cîmpul de bătălie? Mai greu ca războiul troian? Pitt a zis că n-ar vrea să răspundă la această întrebare, dar că îl asigură pe ziarist că merită să ai o nevastă grecoaică şi că Aniston l-a somat să-şi aducă "fustiţa" din dotare acasă (rîsete în sală)... Cam ăsta a fost nivelul întregii conferinţe - care s-a proptit o clipă, cît să-şi tragă sufletul, în Iliada lui Homer (documentări, referinţe, de ce s-a renunţat la zei (o întrebare), pentru că astăzi lumea ar rîde să-i vadă în filme (un răspuns) ş.a.m.d.), după care s-a aburcat năprasnic pe cărările mult-bătătorite ale plictiselii conferinţelor de presă. Vă jur, dacă n-aş fi avut deplasarea sponsorizată de Coca-Cola, aş fi ieşit pe hol, la etajul 3 al Palatului, să beau un Nescafe la clubul Orange! Aşa, am rămas, i-am făcut lui Pitt cîteva poze în care arată mai bine decît în realitate (în realitate arată buhăit şi cu tenul ciupit - fără nici-un calambur!) şi m-am retras în vîrful picioarelor, cum spuneam, pentru a prinde Ordet-ul. La conferinţă tocmai se discutau, foarte serios, asemănările dintre războiul troian & cel irakian (rîsete)...