Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Teroarea noastră şi dreptul la sublim


Dilema, noiembrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Niciodată toamna nu fu mai frumoasă sufletului nostru doritor de teatru. De multă vreme stagiunea teatrală pariziană nu a debutat cu mai multă strălucire, cu mai multe promisiuni ce par să se împlinească seară de seară o dată cu cele trei lovituri de gong ce au anunţat revenirea Marelui Bob pe scenele franceze: Opera de trei parale, de Bertolt Brecht, montată de Bob Wilson cu mitica trupă de la Berliner Ensemble pe scena de la Théâtre de la Ville, inaugurînd în acelaşi timp cel de-al 38-lea Festival parizian de toamnă. Şi totuşi, versul arghezian pe care l-am deturnat la începutul acestei cronici ascundea în el un secret şi funebru avertisment. În plin Festival, ne lovea vestea dispariţiei brutale a directorului său, Alain Crombecque - răpus de un infarct în culoarele metroului parizian - figură discretă, dar esenţială a peisajului teatral francez. Scurt şi straniu rapel al vechiului adagio despre spectacolul ce trebuie să continue ca zîmbetul printre lacrimi al arlechinului fulgerat de spaima morţii. Spectacolele pe care le-am urmărit nu m-au scos cu totul din această atmosferă lucidă, dar senină, şi nici nu au scăzut în calitate după cabaretul expresionist germano-american al maestrului Wilson ce ne-a aţîţat pofta de joc. Critica e unanimă, la Teatrul Naţional de la Colline din estul parizian, nu departe de Piaţa Gambetta şi de cimitirul Père Lachaise, tînărul Sylvain Creuzevault e, de acum, o certitudine.

Îl descoperisem tot în cadrul Festivalului de toamnă, în 2006, la Atelierele Berthier, un soi de "anexă experimentală" a Teatrului Odéon. El şi gaşca sa de prieteni şi colegi de generaţie - nu avea nici unul 30 de ani - mă fascinaseră cu un spectacol de o energie sălbatică, ce străbătea spaţiul de joc într-o vîltoare neîntreruptă ce tăia răsuflarea, îmbinînd grotescul şi fiorul tragic, gustul pentru violenţă şi scandal, ca program estetic. Jucau piesa tînărului Brecht, Baal, poetul blestemat ce sfîrşea singur ca o fiară în noapte, sub bolta înstelată şi rece. Spectacolul care a urmat era complet în altă cheie şi a fost reluat în actuala ediţie a Festivalului de toamnă la Teatrul de la Colline. Le Père tralalère (tralalère, sau tralala, refren naiv ce dă numele unui site muzical pentru copii) este un spectacol colectiv, o improvizaţie ce se petrece "aici şi acum" în jurul unor figuri arhetipale din universul familial şi care culminează firesc cu uciderea rituală a tatălui. Totul începe banal, molcom, în sînul unui banchet nupţial, care se continuă cu alte şi alte ospeţe familiale, tonurile se adumbresc treptat, în mijlocul acestor conversaţii de circumstanţă, dar unde străpunge din cînd în cînd o notă de absurd, cîntecele nuntaşilor invocă sprinţare şi naive cancerul, boala, moartea, totul se reinventează, se recompune, se demontează ca într-un joc de copii, copii care nu reuşesc să realizeze cînd jocul a încetat, cînd au devenit adulţi, cînd gestul devine violent şi asasin şi scena e împroşcată de sînge, iar pe ea zac corpurile goale, ca nişte păpuşi de cîrpă.

Reluat în momentul acesta la Colline într-o viziune bifrontală, spectacolul a evoluat, a cîştigat în teatralitate. Creuzevault şi echipa sa îl situează la nivelul zero sau la rădăcină pe scara căutărilor lor, căci teatrul lor e ferm angajat pe calea unui teatru experimental. Pentru a avansa, în fine, pe prima treaptă cu un nou spectacol, Notre terreur ("Teroarea noastră"), care l-a precedat în seria de reprezentaţii de la Colline şi care va fi reluat curînd la Lyon. Tot un spectacol colectiv, pe bază de improvizaţii, dar după o solidă documentaţie istorică, căci e vorba de mitul fondator al conştiinţei politice şi civice franceze, Revoluţia din 1789, în perioada Terorii. Actorii sînt prezenţi pe scenă înainte de începerea spectacolului, umbre livide în spatele unei perdele de plastic, îmbrăcaţi în costume contemporane, cadre superioare sau militanţi de stînga.

Această proximitate fizică cu spectatorii, aşezaţi în versiune bifrontală, martori şi beneficiari sau moştenitori ai istoriei, devine de altfel principalul atu al spectacolului. Membrii Comitetului Salvării Publice sînt reuniţi în şedinţă în jurul unei mese încărcate de dosare, de sticle goale, de sendvişuri risipite peste tot. Sîntem după execuţia lui Danton, Robespierre îl va urma peste patru luni. Totul se joacă pleins feux, adică sala şi scena sub aceeaşi lumină albă şi crudă, spectatori şi actori, în acelaşi spaţiu. Nouă actori se înfruntă şi se agită în jurul mesei. Publicul francez, hrănit din şcoală cu retorica precisă a acestor personaje istorice, îi identifică destul de repede. Robespierre, Saint-Just, Carnot, deliranţi, discursivi, entuziaşti şi însetaţi de sînge, obosiţi şi teribil de juvenili, revoluţionarii din 1794 sînt revoluţionarii sau teroriştii de astăzi, căci pentru Creuzevault este vorba aici de teroarea generaţiei sale, crescută după căderea Zidului şi eşecul ideologiilor. Spectacolul vorbeşte despre o teroare, fără majusculă, pune întrebările pe care şi le pun astăzi moştenitorii direcţi ai Revoluţiei Franceze.

Ce urme a lăsat în prezentul nostru idealul de democraţie şi de absolut al oamenilor din 1793, cum privim astăzi această scenă primitivă a legendei revoluţionare şi, mai ales, mai are oare teroarea un viitor? Spectacolul are un impact formidabil, fără să fie bazat pe performanţe actoriceşti, toţi sînt foarte tineri, uneori stîngaci, forţa lor e ideea de grup compact, complice, în mişcare, dezordonat şi delirant, stenograma dramatică a acelor zile şi nopţi de nebunie, între 1793 şi 1794, celebrul 10 Thermidor, cînd după un discurs pasionat, zeci de capete cădeau sub ghilotină, într-o Franţă în plin război civil, pradă foametei, mizeriei, fantasmagoriilor de tot soiul. Teroarea a fost unul dintre răspunsurile disperate la această situaţie. Finalul, ca de obicei la Creuzevault - mă gîndesc la Le Père Tralalère - alunecă într-un onirism straniu, pătat de sînge şi fantomatic. (În Parisul de după Teroare, publicul francez fremăta delectîndu-se cu Diableriile lui Robertson, strămoş al noilor tehnologii pe scenă, cu proiecţii de imagini, bîntuite de fantome şi apariţii fantasmagorice, cu capete de ghilotinaţi, în valuri de fum şi lumini. Procedeul era simplu, un joc de oglinzi, plăci de sticlă şi surse de lumină.) Epoca era macabră şi gusta cu deliciu balansul între două lumi, între două realităţi. Citînd un vers din Brecht, autorul său fetiş alături de Heiner Müller sau Marius von Mayenburg, tînărul regizor scrie într-un comentariu: "Altădată fantomele veneau din trecut, acum ele ne vin din viitor".

Să revenim la Odéon, în sala sa de purpură şi aur: pe scenă, deschisă ca o cochilie obscură cu sclipiri malefice, o siluetă descărnată, prezenţă magică sau bufon tragic, un actor de geniu - Laurent Terzieff - e Philoctet. Christian Schiaretti, salutat anul trecut cu un Premiu Molière pentru un superb Coriolan de Shakespeare, unde duhneau toate miasmele puterii şi violenţa barocă a unor prinţi feloni, mizează de data aceasta pe cartea unui teatru tradiţional şi sobru. Terzieff e genial, dar nimeni nu mai joacă astăzi ca el, tot aşa cum, dacă divina Sarah Bernhardt a tulburat fantasmele adolescentului Proust, jocul ei ne vine de pe altă planetă. Aţi avut şansa să auziţi vreodată un vechi disc cu vocea ei? Teribil, dar poate că, pur şi simplu, epoca noastră a pierdut accesul la sublim. Terzieff e Philoctet, după Sofocle, pe un text adaptat de Jean-Pierre Siméon, fără să fie însă un text contemporaneizat şi tras cu sila pînă la noi. El e un bătrîn soldat din războiul troian, rănit şi abandonat de ai săi pe o insulă pustie, căci gemetele sale de durere şi mirosul abominabil al rănii displac foştilor săi fraţi de arme. El deţine însă un arc, ce ar putea permite grecilor să pună capăt războiului cu Troia şi pe care aceştia încearcă să-l recupereze, conduşi de vicleanul Ulise.

Ciudată tragedie - poem unde nu moare nimeni şi singura victimă rămîne eroul confruntat cu vidul sau absurdul existenţei. Eroul e beckettian, fără îndoială, şi partitura - pe măsura acestui actor incandescent. Revenit după aproape 50 de ani pe scena Odéon-ului, Terzieff trezeşte poate şi el fantomele trecutului: reţinute pe memoria unei pelicule de film, mă bîntuie astăzi imaginile sublime ale unui spectacol pus în scenă aici de Jean-Louis Barrault cu Alain Cuny şi Laurent Terzieff, pe atunci tînăr şi de o frumuseţe halucinantă, alături de silueta masivă şi elegantă a lui Cuny. (Cine-şi mai aminteşte de trubadurul din Visiteurs du soir de Marcel Carné? - inutil să invocaţi bariera timpului, cinematecile există...) Spectacolul era Tête d'or, de Claudel, şi poate că ar trebui să regretăm cu toţii că am pierdut accesul la sublim...



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer