Este rândul nostru să ne lăsăm uimiți astăzi, la trei secole după apariția Venerinei, de reprezentațiile venusiene în carne și oase pe care ni le propune coregrafa luxemburgheză Sarah Baltzinger, al cărei spectacol Vénus anatomique a încheiat cea de-a 26-a ediție a Festivalului Faits dʼhiver la micadanses-Paris în data de 9 februarie 2024, după premiera franceză la Arsenale Cité Musicale din Metz. La intrarea în sală, spectatorii observă cinci dansatoare (care au participat la proiect și în calitate de co-creatoare) - Chiara Corbetta, Océane Robin, Marie Levenez, Clara Lou Munié, Shynna Kalis - ale căror priviri oscilează între indiferență și amenințare, ca și cum mulțimea care își apropriază spațiul ar comite un act transgresiv în fața unui ritual intim bulversat de aceste sosiri.
Spațiul scenic epurat este dominat de prezența impozantă a mai multor bucăți imense de păr sintetic prinse în tavan și care ating solul. Să fie vorba de o legătură secretă, asemenea unui ex-voto mistic, între dansatoarele de pe scenă și modelele feminine de ceară ale secolelor trecute, sau mai degrabă o denunțare furioasă a "confiscării corpului feminin", pentru a cita expresia folosită de coregrafă? Pe această ambivalență se structurează întreaga dramaturgie colectivă concepută de Sarah Baltzinger, Amandine Truffy și Isaiah Wilson, susținută și de muzica hipnotizantă a lui Guillaume Julien și de concepția luminilor semnată de Thibault Dubourg. Antrenate într-un joc extrem de fizic, cele cinci performere evoluează între decriptarea trecutului și "ficțiunea feministă" articulată în prezent. Intensitatea mișcării se lasă temperată din când în când de un joc al privirilor și de o gesticulație facială care intervin ca paranteză ce nu face decât să amplifice câmpul interpretativ al dansului.
Artistele ocupă spațiul cu energie și furie, luând solul cu asalt într-o stare de spirit care pare a fi o dorință de răzbunare pentru toate formele de violență din trecut și din prezent care au marcat corpurile feminine. Demers deloc lipsit de ironie: plastroanele în silicon (create de Manuela Benaim) care le acoperă bustul nu mai au funcția inițială atașată unui imaginar morbid; în schimb, ele declanșează o serie de gesturi repetitiv-obsesive care le permit dansatoarelor să banalizeze complet obiectul. În timp ce lansează în aer aceste accesorii artificiale, demarând astfel un fel de ping-pong ludic, dansatoarele semnalează demistificarea simbolicii sânilor, una dintre emblemele cele mai răspândite în reprezentarea corpului feminin, de la antichitatea greco-romană până la cultura pop.
Într-una dintre secvențele cele mai percutante din spectacol, cele cinci performere se regrupează pentru a compune un tablou vivant cel puțin surprinzător. Limbajul coregrafic cedează locul expresiilor faciale și unui exercițiu vocal elaborat, menținând amestecul de ironie și de absorbție a suferinței care traversează corpurile feminine supuse, timp de secole, injoncțiunilor de tot felul. Grimase care provoacă râsul, suspine hiper-teatralizate și simularea izbucnirii în plâns - se desfășoară aici o serie întreagă de procedee performative prin care interpretele își transmit semnale pentru a manifesta forța vitală care le locuiește de îndată ce sunt, în sfârșit, eliberate din postura idealizantă de imobilitate de marionetică. În aceeași linie se înscrie și solo-ul uluitor al Chiarei Corbetta. Contorsiunile și mișcările acrobatice, care îi pun corpul la încercare într-un mod extrem de solicitant, trimit atât la ideea de emancipare, cât și la condiția istorică a femeilor care, pentru a fi demne de admirație, trebuie ori să facă gesturi "excepționale" care le sustrag din mulțime, ori să accepte să se sacrifice pe altarul suferinței.
Dialectica dintre artificialitatea modelelor Venus anatomice și caracterul viu al siluetelor care refuză orice etichetă impusă din exterior devine și mai convingătoare grație șirului de cuvinte sacadate recitate de Océane Robin. Fără a-nceta să se deplaseze sau să se lase transportată de colegele ei, dansatoarea livrează aproape fără să mai respire o serie de enunțuri dezarticulate, a căror acumulare umple spațiul de zgomote care perturbă discursul coregrafic paralel. Orice tentativă de reflexie semiotică relativ coerentă îi scapă spectatorului confuz, căci scopul nu e acela de a formula un statement prin intermediul retoricii ca atare, ci mai degrabă acela de a sonda în profunzime condiția femeii între artificialitate și organicitate. Atâta timp cât sunt închistate în reprezentări în care morbiditatea, senzualitatea și staticul se intersectează, figurile feminine exercită o formă de seducție imediată asupra privitorului. În schimb, în momentul în care aleg să renunțe la orice formă de imobilitate pentru a lua cuvântul, aceleași femei sunt brusc percepute ca fiind deranjante și isterice în poziția lor de "elemente perturbatoare"; stranietatea tulburătoare se transformă într-un salt, mult mai puțin atrăgător, în prozaic.
Conceptul propus de Sarah Baltzinger și de colaboratorii și colaboratoarele sale nu e, totuși, ferit, de câteva sincope lejere. Dacă, în cele mai multe cazuri, ambivalența citată în debutul acestui articol reușește să contribuie la proliferarea cheilor de interpretare a spectacolului, uneori este dificil de operat o distincție între elementele denunțate și elementele care funcționează ca instrumente ale denunțării. Pentru a ne limita la două exemple: oare desuurile albe și dantelate purtate de una dintre dansatoare sau gesturile care sugerează uneori o formă de autoviolență afirmă recuperarea independenței și a autonomiei sau denunță, de fapt, constrângerile înscrise în carne de către logica patriarhală? Nu e întotdeauna simplu de sesizat nuanțele (dacă există) care separă cele două paradigme.
Cu toate acestea, imposibil ca spectatorii să nu se lase purtați de scriitura coregrafică prin care Sarah Baltzinger și co-creatorii performance-ului Vénus anatomique fac ca "identitățile fragmentate și grotești" să se deplaseze către un teritoriu în care a fi viu echivalează cu faptul de a fi partizan al unei lupte și al unor revendicări în jurul cărora se aliniază atâtea (anti)Venus contemporane din lumea întreagă.
(foto: Brian Ca)
(Spectacol vizionat la micadanses-Paris, în data de 9 februarie 2024 în cadrul Festival d'hiver - faitsdhiver.com/evenement/venus-anatomique/ - organizat de micadanses-Paris.)
Creație, coregrafie, concept și direcție artistică: Sarah Baltzinger
Co-creație și asistență de coregrafie: Isaiah Wilson
Co-creație și performance: Chiara Corbetta, Océane Robin, Marie Lévénez, Clara Lou Munié și Shynna Kalis
Compoziție muzicală: Guillaume Jullien
Dramaturgie: Amandine Truffy, Isaiah Wilson și Sarah Baltzinger
Cercetare documentară: Alexandra Joly și Sarah Baltzinger
Repetitor: Brian Ca
Scenografie: Manon Terranova
Creație lumini și regie platou: Thibault Dubourg
Sculpturi corp: Manuela Benaïm.