Actorii își iau în serios personajele, pentru că și dramaturgul le-a luat în serios. Nu asistăm la scene comice, ci la scene dintr-o căsnicie blazată și consumată. Viața lor este undeva în altă parte, fără a ști măcar unde. Realitatea se dezbracă de trăire, mediocritatea se ascunde în spatele unui jurnal, inutilitatea vorbește despre o supă englezească. Nici cusătura obsesivă a doamnei Smith nu este reală, pentru că viața însăși s-a deșirat și nimeni nu mai găsește ac și ață să o cârpească. Scenele sunt construite foarte logic, astfel că replicile surprinzătoare au în spate și ele multă logică. Este un contratimp între stările personajelor și cuvintele lor. Nimic nu este ce pare, personajele sunt blazate, furioase, încrâncenate, curioase, disprețuitoare, resemnate, dar cuvintele nu le pot traduce aceste sentimente, nu îi mai ascultă, construind o lume paralelă. Parcă vedem un Cehov cu dialoguri din Urmuz, avem și dramă, și epopee, și realism psihologic, și răsturnări de situație aristotelice, și postdramatic, toate adunate și pulverizate, așa cum pulverizată este atitudinea rigidă și opacă în fața realității.
Privesc spre scenă, mintea adună rapid secvențe din multe montări și dintr-o dată nu înțeleg zbaterea regizorilor de a coafa cântăreața cu tot felul de mesaje (genul criticat de dramaturg că vor să se servească de text în loc să servească textul), nici orgoliul scenografilor de a o urca în nave cosmice, nici inutilitatea creatorilor de costume de a o deghiza în tot felul de personaje atât de îndepărtate de rostul ei, dar mai ales, știu că nu voi mai înțelege vreodată jocul chinuit, grosier, zmucit, infantil, caricaturizat, psihedelic al multor actori atât de departe de gândul dramaturgului.
În spectacolul regizat de Nicolas Bataille dialogul stupid, lipsit de orice noimă este livrat firesc, uneori creează un incredibil suspans (a se vedea scena recunoașterii familiei Martin), ridicolul are nuanțe de ludic, coincidențele dau palme anormalului punându-l la colț, iar bizareria se toarnă în forme de cotidian domestic. "Ce bizar că râdeți! Ce e de râs? De unde motiv de râs?" par a spune fețele împietrite ale actorilor, grimasele lor nedumerite, ridicările de sprânceană. Spectacolul are o muzică interioară care provine dintr-o dinamică a acțiunii aparent insesizabilă și dintr-o latură sentimentală inteligent exploatată. Personajele sunt prinse în jocuri ale seducției (seducția reciprocă între doamna Smith și pompier care se poate citi în gesturi și tonalități duioase, seducția doamnei Martin exercitată asupra soțului nerecunoscut printr-o candoare și o pudibonderie delicioase, chiar jocurile neștiute dintre Mary și pompier). Relația text-subtext este un izvor de asociații în diverse planuri ale construcției scenice. Ce departe suntem de absurdul existențialist! Absurdul se filozofează, nu se poetizează, nu se metaforizează. Absurdul se joacă de-a viața noastră cotidiană, o acaparează, astfel că nu ne mai miră că râdem la glume pe care nu le înțelegem pentru că așa trebuie, că avem lângă noi parteneri de viață pe care nu îi cunoaștem / recunoaștem, că bârfim necunoscuți morți pe care îi dăm drept cunoscuți vii.
Montarea, decorul, costumele au rămas neschimbate din 16 februarie 1957. Scenografia spectacolului de la Théâtre de la Huchette respectă întocmai indicațiile dramaturgului, fără să își propună ceva spectaculos, inovativ, rezumându-se la a fi un spațiu recognoscibil de convenție teatrală. Suntem într-un interior englezesc burghez, mai precis într-un living victorian construit din panouri pictate în verde gri care imită lemnul sculptat, decorat cu pilaștri și frunze. În fața scenei se află o bancă pe care este pusă o pernă de catifea galbenă, un scaun și un taburet tot galbene. Doi pereți duc în spatele scenei servind drept intrare pentru actori și formând un hol ca parte a locuinței. Pe un fel de postament este așezată o lampă cu ulei, sub o față de masă din catifea galbenă. Acest decor banal trebuie să înfrunte obrăznicia unei pendule care bate de șaptesprezece ori tulburând dialogul soților Smith. În rest, nimic încifrat, nimic neverosimil sau incitant în acest spațiu în care intră actorii îmbrăcați în costume elegante de sfârșit de secol XIX, început de secol XX (fustă neagră cu talie înaltă și o bluză verde purtate de doamna Smith, costum gri-alb cu mâneci umflate. uniformă clasică neagră și un șorț alb cu o fundă pe spate pentru Mary, servitoarea, costum negru domnul Martin).
Așa a fost seara mea de poveste la Teatrul de la Huchette din Paris. Povestea din spatele poveștii mele a început cu mult timp înainte, într-o cafenea din Saint Michel, când un tânăr director de trupă, Nicolas Bataille, citește unor actori scene dintr-o piesă scrisă de un dramaturg tânăr și necunoscut, Eugène Ionesco. Repetițiile încep, Ionesco, care cunoaște un agent de bursă care locuiește într-un conac privat de lângă Champ-de-Mars, le sugerează actorilor să prezinte opera în sufrageria lui. Comicul scârțâie, nimeni nu râde. "De ce nu funcționează?" se întreabă tânărul regizor. Bataille prinde din zbor ideea unui prieten, renunță la abordarea comică în favoarea celei ceremonioase, serioase, cu morgă solemnă, titlul apare din nimic. Așa s-a călit absurdul, în forja unor replici și idei geniale, în cuptorul unor abordări parcă împotriva textului. 10 mai 1950 a fost ziua premierei la Théâtre des Noctambules. Nu era multă lume în sală. Eugène Ionesco asistă cu nerăbdare la spectacol în culise. În timpul scenei Smiths, el aude râsete, publicul e nedumerit, dar Camus, Breton și Queneau au simțit că asistă la ceva epocal.
După o lună, trupa a fost nevoită să oprească spectacolele din lipsă de public. Bataille nu se dă bătut, în urma retragerii unei piese de teatru programate la Théâtre de la Huchette, sala este liberă timp de trei luni, așa că va combina La Cantatrice Chauve și La Leçon (alt eșec), jucându-le unul după celălalt. La câteva zile după a doua premieră din 7 octombrie 1952, în Le Figaro littéraire se scria: "Când vom fi foarte bătrâni, vom fi foarte mândri că am asistat la spectacolele La Cantatrice Chauve și La Leçon.". 16 februarie 1957 este data care va impune definitiv piesa și autorul ei în loja de gală a culturii pariziene: are loc istorica punere în scenă cu costumele și decorurile conceptului de Jacques Noël la Théâtre de la Huchette. De atunci, frumoșii nebuni ai marelui oraș Edith Piaf, Sophia Loren, Maurice Chevalier devin din spectatori entuziaști adevărați agenți ai succesului, astfel încât, Parisul se va muta seară de seară, în spațiul intim de le Huchette 23. Nimic absurd în această răsturnare de situație, nu? De atunci spectacolele au cunoscut întreruperi doar în mai '68 și în perioada crizei Covid. În rest, joacă în fiecare seară de marți până la sâmbătă. S-a jucat și într-o seară de martie 2024, cu un public divers, înainte de începere puteai asculta de la comentarii erudite ale unor francezi 100%, comentarii curioase în limba engleză, dar și cele la obiect emise în limba română de un cuplu matur.
"Forța cosmică, poezia profundă din această piese sunt izbitoare. Cântăreața cheală îmbătrânește bine. Chiar îmbătrânește foarte bine", a afirmat criticul Georges Lerminier în Le Parisien Libéré, 20 februarie 1957. Era o premoniție pentru o serie de recorduri, acela de fi un spectacol care a fost susținut continuu în același loc de 67 de ani, de a avea aproape două milioane de spectatori și de a depăși 20.000 de reprezentații. Cele 20.000 de reprezentații ale spectacolului în forma sa inițială, fără modificări, inovații sau tendințe noi nu sunt doar un superb omagiu adus lui Eugen Ionesco, ci teatrului însuși, în ce are el sacru: replică, acțiune, conflict, actor, teatralitate. Absurdul nu se deghizează în străinul de lângă noi, ci suntem chiar noi înșine. Putem trăi liniștiți până la adânci bătrâneți fără proiecții, performence-uri, univers sonor, cât teatrul nu va abdica de la elementele sale unice și indestructibile, iar cântăreața cheală va umbla pieptănată la fel.
La cantatrice chauve de Eugène Ionesco
Théâtre de la Huchette
Regia: Nicolas Bataille
Decor: Jaques Noel
Distribuție: Valérie Jeannet (doamna Martin) / Pascal Vannson (domnul Smith) / Hervé Falloux (domnul Martin) / Dominique Scheer (doamna Smith) / Marc Beaudin (Pompierul) / Joséphine Fresson (Servitoarea).