Decantarea stranietăţii în Insula lui Kim Ki-Duk
Figurând în topul celor mai vizionate filme din cadrul celor zece zile de festival, Insula sud-coreanului Kim Ki-Duk poate fi inclusă şi între cele mai controversate pelicule proiectate la Cluj şi Bucureşti în cadrul TIFF 2004. În faţa unor filme atât de şocante spectatorii se împart de regulă în două categorii. Ori admiră, ori îl neagă. Insula este un astfel de film. Dacă Before Sunset trăieşte numai din dialog, The Isle reuşeşte să creeze o lume de simboluri prin eludarea acestuia. Kim Ki-Duk lasă mai mult imaginea să vorbească şi ea ajunge să fie atât de bine dirijată încât nu numai narează sau descrie, ci şi semnifică. E o calitate rară şi ea nu e la îndemâna oricui. Din primele secvenţe se poate lesne observa că regizorul stăpâneşte un limbaj al imaginii extrem de bine adaptat orizontului de conotaţii avut în vedere. Te apropii treptat de felul lui de a vedea lumea, îi simţi neliniştea pe măsură ce îţi dezvăluie stranietatea locului unde nişte oameni de la periferia societăţii îşi duc existenţa.
Din ceaţa, aş spune antonioniană dacă barierele geografice şi culturale nu m-ar împiedica s-o fac, se desprind siluetele unor căsuţe plutitoare, ancorate pe pontoane, imaginând un fel de pensiune deservită de o prostituată care îşi oferă serviciile clienţilor mergând cu barca de la un ponton la altul. Mediul acvatic, legănarea permanentă pe valurile nesiguranţei sufleteşti în căutarea unui echilibru, intruşii care alungă prin prezenţă şi bruma de siguranţă trudnic dobândită sporesc stranietatea cadrului ales cu mult discernământ şi rafinament ca spaţiu al conflictelor simbolic sintetizate. Kim Ki-Duk lucrează cu arhetipuri umane: prostituată, rivală, sinucigaş, cuplu ocazional, bădărani. Personaje puţine, creionate din câteva linii caracterologice, rămân bine fixate în memoria spectatorului. Economia de mijloace sporeşte stilul tăios al discursului. Un discurs violent, şocant. O duritate a expresiei, asociată unui "sado-masochism extrem", deplasează subiectul din planul real, normal într-o anormalitate care-şi caută echivalenţa în extrapolarea de natură hiperbolică. Grozăviile prezentate în curgerea acţiunii se justifică perfect la nivelul sugestiei simbolice.
Printre clienţii stăpâniţi de pofte trupeşti ai stabilimentului plutitor, atrage atenţia un ins singuratic, bizar, evident introvertit. Femeia se simte atrasă de el în secret şi-l urmăreşte de la distanţă. În momentul când acesta încearcă să se sinucidă, femeia îl salvează. Dar ezită să i se dea dintr-o dată. Ezitarea ei aduce în scenă o altă prostituată care-i devine automat rivală. Îndepărtarea rivalei duce la complicitate la crimă...
Acum, când mă apuc să povestesc acest film, îmi dau seama ce simplu şi banal subiect îmbracă. Schema intrigii ar putea fi: nu-i loc pentru al treilea (a treia). Se pare că filmele care trăiesc din şi prin imagine sunt şi foarte greu de povestit. Sau nu neapărat greu, cât irelevant. În Insula totul este imagine. Insistenţa cu care suntem conduşi spre rezolvarea scenelor şocante se datorează imaginii-martor. Acesteia îi urmează firesc imaginea-dezvăluire a cărei picturalitate frisonează sensibilitatea spectatorului greu încercat pe tot timpul proiecţiei. Ca şi în marile filme care s-au făcut în istoria cinematografului. Voi aminti numai Blow-up şi Dodeskaden. Cu primul acopăr evidenţa asimilării de către regizorul sud-coreean a şcolii italiene de film ce a strălucit prin Michelangelo Antonioni, iar cu al doilea titlu îl restitui spaţiului cultural asiatic, fascinant, bizar, pentru noi, europenii, de care aparţine şi celebrul Akira Kurosawa.
Cum să nu recunoaştem valoarea exclusiv filmică a unei creaţii ce abordează cu aşa curaj un limbaj deductiv prin excelenţă, de asemenea francheţe şi pregnanţă? Absolut remarcabilă ca forţă expresivă şi putere de sintetizare a comportamentelor umane, normale sau anormale, periferice sau nu, rămâne de stabilit, oricât de învinuit ar fi regizorul în acest sens, Insula m-a dus cu gândul la o altă creaţie (literară şi cinematografică) venită din acelaşi extrem asiatic areal cultural. E vorba despre Femeia nisipurilor, o capodoperă unică în felul ei prin bizareria conţinută, dar şi prin plasticitatea în care îmbracă mesajul. Ca şi Insula.
Alături de numele regizorului se cuvine să menţionăm numele actorilor Jang Dong-gun, Kim Jung-hak, Park Jee-ah. E limpede că Kim Ki-Duk are ceva de spus şi ştie să o facă într-un mod exemplar. Îl mai aşteptăm.
Camera video ne scotoceşte intimitatea - Young Gods
Finlanda a fost prezentă în competiţie cu Zeii tineri, un film de o covârşitoare actualitate despre societatea noastră tot mai asaltată de pornografie. Titlul serafic, poetic al filmului, acoperă cu aureola mântuirii de orice necuviinţă zbuciumul sufletesc al adolescenţilor-eroi preocupaţi să-şi găsească şi să-şi cunoască propria identitate sexuală. Sadoveanu al nostru a contras această nelinişte adolescentină explozivă în sintagma "Demonul tinereţii" şi, desigur, i-a dat rezoluţii prozastice de mare discreţie şi rafinament plasând-o într-un cadru social aproape idilic. Dar asta se întâmpla în 1928, la distanţă de aproape un secol.
Acum, în 2003, camerele video au invadat piaţa, au pus stăpânire pe bietele fiinţe omeneşti, mai ales pe tinerii care vor să înregistreze tot, inclusiv propriile acuplări. Nu mai e timp de poetizări inutile. Cei patru eroi ai filmului, prinşi în iureşul potopitor al experienţelor sexuale diverse, nerăbdători să-şi verse sămânţa oriunde, se aruncă în focul bengal al simţurilor cu dezinvoltura spectrală, înşelătoare a începuturilor. Jocul este halucinant, comic până la un punct şi are ceva din firescul trupeţilor din Ultimul virgin din America. Dar treptat încep să apară complexe inerente vârstei sau stârnite de obezitate, frustrări sau traume din copilărie pe care "zeii tineri" nu sunt pregătiţi să le depăşească. Aici denominaţia din titlu primeşte conotaţii ironice, pentru ca în final să gliseze spre tragic.
Cel mai energic şi descurcăreţ dintre ei este Jere. Dar aceste calităţi nu-i sunt suficiente pentru a o păstra alături de el pe Reeta. Părăsit de parteneră, Jere are o experienţă cu un cuplu de sado-masochişti care îl scârbeşte. Apropierea dintre Reeta şi Taavi se face stabilindu-se pe o cunoaştere mult mai profundă. Insuccesele "grasului", dar mai ales gafa de a fi abuzat de sora lui Jere, îl împing pe acesta la sinucidere.
Poliţista racolată de tineri, reacţionează la început dur, negativ când descoperă camera ascunsă în dormitor. Apoi începe sa-i surâdă ideea. Nebunia care duce la sporirea pornografiei îşi are aici un prim punct explicativ. De fapt filmul nu caută pretexte pentru a filma scene tari, ci merge spre înţelegerea din interior a fenomenului, analizând psihologic diferite caractere înlănţuite în jocul erotic.
Ritmul este eclatant, îndrăcit. Operatorul filmului,Yarkko T. Laine, se vâră cu rapiditate pe coridoarele existenţiale pe care rătăcesc eroii, urmărindu-le avid mişcările şi orice muşchi încordat al feţei. Nu de puţine ori camera se balansează, trepidează în ritmul surescitărilor, reuşind să surprindă de cele mai multe ori neliniştile grupului, căutările.
Parte a unui program regizoral ambiţios, Zeii tineri a lui Jukka-Pekka Siili e o privire necruţătoare în stratul consecinţelor exercitate de imixtiunea camerei video în intimitatea noastră.
Actriţa principală a filmului, interpreta Reetei, a fost, alături de Julie Delpy, o prezenţă feminină mai mult decât agreabilă la Cluj.