Observator Cultural / noiembrie 2009
Festivalul Naţional de Teatru, 2009
Mă întreb: oare e un semn de bine că la unele dintre reprezentaţiile din Festivalul Naţional de Teatru (FNT) 2009 îmbulzeala e atît de mare, încît necesită intervenţia activă a bodyguarzilor/poliţiştilor comunitari, ori însăşi prezenţa lor mult prea explicită e indiciul unui fel de faliment moral? La urma urmei, teatrul e un serviciu public, iar accesul în clădirile instituţiilor de stat (în zona lor tot publică, foaierul, de exemplu) ar trebui să nu necesite interogatorii de gradul zero.

Într-un comunicat dat de organizatorii FNT cu puţin înainte de începerea festivalului (găzduit de scenele Capitalei între 31 octombrie şi 9 noiembrie 2009), se anunţa epuizarea biletelor la cinci spectacole. Coincidenţă: toate erau din Bucureşti (Casa Zoikăi şi Ioana şi Focul de la Teatrul de Comedie, Sinucigaşul de la Naţional, Orfeu şi Euridice şi Lear de la Bulandra). Concluzia: cum aceste producţii fac săli pline în mod normal, s-ar părea că spectatorul bucureştean are mai mare încredere în ceea ce ştie deja decît în suprizele teatrului dinafara Capitalei, şi nu neapărat curiozitatea îl mînă în luptă. Sau poate nu.


Ce-am văzut, ce vom vedea

FNT s-a deschis oficial (şi cu poliţia comunitară) la Teatrul Odeon, cu o Cîntăreaţă cheală pariziană, regizată, în urmă cu 15 ani, de Jean-Luc Lagarce (director de scenă şi, mai ales, dramaturg, decedat tragic între timp şi căruia Institutele Franceze din toată lumea i-au dedicat, în 2008, un An Lagarce). Prima dintr-o serie de Cîntăreţe... incluse într-o secţiune a festivalului - "Focus: Ionesco Event" - e un fel de conservă teatrală revitalizată pentru numele regizorului, cu un lejer aer de naftalină. Deşi atît de montată în 2009 în România (de Tompa Gábor la Naţionalul din Cluj, de Alexandru Dabija la Teatrul German de Stat din Timişoara), Cîntăreaţa cheală nu e cea mai apetisantă dintre piesele ionesciene, iar în gestul actorilor de la Compagne des Intempestifs de a reface versiunea Lagarce, omagiul către fondatorul, dispărut, al trupei se amestecă indicibil cu reverenţa faţă de dramaturgul intrat în istorie. Fără îndoială, la începutul anilor '90, spectacolul marca explicit o ruptură de tradiţia Bataille (Nicolas Bataille e cel care a pus în scenă, în premieră, Cîntăreaţa...), aducînd textul în zona vizuală şi de joc actoricesc a televiziunii (americane a deceniului şase). A te lupta, însă, în contra efemerităţii, deci a teatrului însuşi, încercînd să recreezi un moment de graţie, în absenţa celui care l-a născut şi fără a-ţi lua o distanţă, e un act emoţionant mai degrabă decît unul constructiv artistic.

Printre producţiile invitate se numără cele ale unor teatre nevizitate în ultima vreme de prea multă inspiraţie creatoare, cărora schimbarea de direcţiune le-a dat un nou avînt - e cazul Naţionalului din Tîrgu Mureş, cu spectacolul lui Cristian Theodor Popescu, Krum de Hanoch Levin -, iar selecţia la FNT e, printre altele, un semnal de încurajare şi apreciere a efortului de a evada din ceaţă. La fel, pentru Teatrul "Andrei Mureşanu" din Sfîntu Gheorghe, venit la Bucureşti cu Lucia patinează de Lucia Sintjia Cerniauskaite, în regia lui Radu Afrim, prezenţa în festival e o gură vitală de aer, în condiţiile în care instituţia stă de ani de zile pe muchie de cuţit din punct de vedere financiar, iar mai nou nu mai are director (decît interimar). Rămîne de discutat care e măsura în care, teoretic, gesturile de susţinere sînt menirea unui Festival Naţional şi cum servesc ele publicul.

În vremuri de criză, calul de dar nu se caută la dinţi. Efortul pe care-l face Uniter să organizeze Festivalul Naţional de anul acesta, cu un buget la nivelul a 30% din cel al ediţiei precendente, e mai mult decît remarcabil, e o muncă uriaşă, făcută de puţini oameni, mînaţi doar de voinţă. Asta nu înseamnă însă, că spectacolele invitate nu sînt prea multe - nu pentru forţa financiară a FNT, ci pentru cîtă creativitate a fost pusă la bătaie în ultimele 12 luni în teatrele româneşti.

Acum cîţiva ani, cînd a introdus o secţiune de spectacole străine în FNT, anterioara selecţioneră şi directoare artistică a FNT, Marina Constantinescu, a adus, de fapt, în teatrul românesc, un cal troian. În absenţa, în 2009, a acestei secţiuni, tarele scenei autohtone sînt încă şi mai flagrante - pornind de la dificultatea adaptării la alte spaţii (s-ar zice că, deşi făcute pe scenă italiană, spectacolele româneşti sînt site-specific), continuînd cu dificultatea actorilor de a păstra linia unei montări şi terminînd cu totala previzibilitate estetică (care echivalează cu programul regizoral doar pînă la limita rigidităţii artistice). Iar faptul că sălile sînt pline dovedeşte nevoia de teatru a publicului şi plaja redusă din care are el de ales, nu excelenţa performativă. Teatrele româneşti sînt faimoase pentru prudenţa lor - cu cît au mai mulţi bani şi mai multe săli, cu atît sînt mai puţin dispuse să rişte. După cum spunea un cunoscut scenograf francez, Yannis Kokkos, chiar zilele acestea, a fi în trend, la modă, e un indiciu al nevoii de siguranţă, dar nu e nici pe departe unul al capacităţii de a-ţi găsi un drum, de a excela. Sigur că există spectacole care sar din schema trendului sau a previzibilităţii - cum e Casa Zoikăi a lui Tocilescu, de la Comedie, sau producţiile minimaliste ale "noului val" şi cele de teatru social. De aşteptat sînt şi spectacolele de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, recunoscut pentru calitatea jocului actoricesc (are, probabil, cea mai bună trupă din România).

Faptul că lipsesc montări ale universităţilor de teatru e explicabil - e vorba de un festival profesionist, conflictele de anul trecut au arătat că oamenii de teatru români resping ideea asocierii unor valori recunoscute cu nume încă nici bine debutate -, însă experienţele recente au dovedit că şcoala e singurul mediu "sigur" pentru inovaţie şi experiment, nu de puţine ori, producţiile de licenţă şi masterat fiind experienţe calitative pe care autorii lor nu le-au mai repetat niciodată (cele mai bune spectacole ale Gianinei Cărbunariu, de pildă, au fost cele dinainte să devină 100% profesionistă, Mă cheamă Isbjorg. Sînt o leoaică şi Stop the tempo). Mai puţin explicabilă e absenţa altor nume, Purcărete sau Bocsárdi, care, orice-ar fi, ar fi încăput foarte bine în framework-ul încurajator al Festivalului Naţional. Selecţia e, totuşi, atributul creativ al selecţionerului, şi gusturile nu se discută. FNT e un eveniment complex - printre altele, editează cărţi importante care, altminteri, n-ar intra niciodată în circuitul lecturilor româneşti, organizează conferinţe ţinute de oameni importanţi, cum e Richard Schechner -, însă festivalul există pentru spectacolele pe care le prezintă. Iar concluzia, pe care am auzit-o din gura multor oameni, e că Bucureşti are nevoie, pînă una, alta, de un festival internaţional.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus