Arsenic, dantelă veche şi meniu à la roumaine - FNT 2009

Faimoasele piese cehoviene poartă o indicaţie/comentariu auctorial: ele sînt tragicomedii, termen din care unii mizează pe prima parte, alţii - mai degrabă pe a doua. Andrei Şerban crede în filonul cehovian comic - Tompa Gábor, în cel tragic. Un tragic al banalului, al lipsei de şanse şi al incapacităţii de a (re)acţiona. Creat în 2008, Trei surori al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj a obţinut la ultima ediţie a Premiilor Uniter cele mai importante două distincţii - pentru cel mai bun spectacol şi cea mai bună regie (Tompa Gábor). Un filigran de dantelă veche, trimiţînd la tradiţia românească a spectacolului ca şi la cea maghiară (numele lui Tamás Ascher le-a venit multora pe buze), cu cel mai bun Tuzenbach (Balázs Bodolai) ce se poate imagina, cu o distribuţie, în general, extraordinară. Trei surori desfăşoară, într-un decor cam delabrat, istoria celor patru fraţi (există o scenă în care Andrei e inclus de Maşa în grupul "surorilor") rămaşi singuri într-un mediu social ce nu le aparţine şi unde nu se pot adapta, cedînd teritoriul (în ultimă instanţă, casa) invadatorilor rapace (Nataşa) care profită de naivitatea lor. De apartenenţa la alt cod moral. Tompa renunţă la şarjarea "clasică" a lui Prozorov şi Verşînin, amîndoi laşi, însă, acum, conştienţi de propria lipsă de curaj şi demnitate, doar Nataşa păstrîndu-şi stridenţa de parvenită cuceritoare, şi redă umanităţii cehoviene esenţa tristeţii gingaşe. Poate că finalul e prea încărcat, cu soldaţii cu aripi angelice pedalînd în gol spre nicăieri şi excesiv vizitatul vals al lui Şostakovici (care, de la un punct încolo, sună a şantaj emoţional). Dar acest Trei surori e un spectacol al certitudinilor simple, constante, esenţiale care ne ţin, de fiecare dată, în sala de teatru.


Intoxicaţia pseudomodernităţii

Cineva a decis că "personajele, scenariul, conflictul, dialogurile sau climaxul" dăunează teatrului, iar scenografia (Chapeau, Velica Panduru!) ţine loc de tot cînd vine vorba de contemporaneitate. Cum traversează Barbie criza mondială (text de Mihaela Michailov, regia Alexandra Badea, producţie a Teatrului Naţional din Timişoara) e un spectacol emblematic pentru o lectură a modernităţii scoasă cu forcepsul sub forma originalităţii cu orice preţ.

Teoretic, titlul (el ascunde o capcană, cere un răspuns la întrebarea "Cum traversează...?", deloc vesel pentru artişti: "N-o traversează") spune tot, despre chestii pe care le ştim cu toţii şi la care teatrul contemporan reverberează orgasmatic, cum ar fi consumerismul, artificialul relaţiilor umane, mai ales de familie, dependenţa de reţete - de fericire, de frumuseţe, de viaţă - ca şi de tehnică etc. Doar că spectacolul însuşi e dependent de tehnică, mai ales de tehnica repetiţiei: a ideilor (puţine, dar deosebit de fixe, revenind în buclă ca un video în loop), a cuvintelor (repetiţie consacrată ca formulă stilistică, însă nu mai departe de limita epuizării simbolice prin supraexploatare), a schimbărilor de decor, a tentativelor de interactivitate (chiar incipitul include publicul în spectacol, prin proiectarea imaginii, captate de cameră, a publicului pe un ecran transparent).

Cît despre reţete, textul, cu mici tentative de monologuri à la Sarah Kane, e el însuşi construit după reţetar, folosind formule de indicaţii, how to-uri şi prospecte preluate, aparent, tale quale de pe Internet, o colecţie eteroclită de clişee despre clişee. Altfel spus, după ce ne-au fagocitat viaţa reală, reţetele s-au instalat în teatru, ca să pseudovorbească, autoreferenţial, despre ele însele...

Problema cu Barbie... nu e, totuşi, faptul că e o producţie submediocră - vorba cîntecului, "prostii au fost, prostii sînt încă şi-or fi în teatrul românesc"; ea e, însă, girată de un teatru care, cu cîte trei spectacole invitate în FNT în ultimii doi ani, aspiră la titlul de cea mai bună instituţie de profil din ţară, iar Alexandra Badea e o regizoare în mod real inteligentă şi foarte talentată, care poate (a dovedit-o pînă acum) să dea consistenţă artistică textului contemporan. Din păcate - sau din nefericire -, nici chiar în teatrul românesc, aşa tradiţional cum e el, nu ajunge să enunţi fraze antireligioase, să rosteşti "a fute" ori să-l pui pe Buddha iluminatul peste o budă luminată ca să fii şocant. Tot ce-mi doresc e ca autorii acestui spectacol să înţeleagă faptul că nu obtuzitatea publicului faţă cu un act revoluţionar a scos spectatorii pîlcuri-pîlcuri din sală, ci ratarea întîlnirii a ceea ce se întîmpla pe scenă cu "învechita" noţiune de sens.


Noua dramaturgie miroase bine

România! Te pup de Bogdan Georgescu, regia David Schwartz, produs de Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri" din Iaşi, a fost prezentat la Bucureşti în secţiunea "Debut" a Festivalului Naţional. Iniţial o piesă de zece minute, despre o tînără, un bărbat între două vîrste şi o pensionară, într-un compartiment de tren, pe cale de a părăsi România, ce a făcut obiectul unor lecturi şi al unei montări la New York, textul a fost dezvoltat de dramaturg împreună cu regizorul şi actorii, reconstituind poveştile personale ale celor trei personaje. (Şi Bogdan Georgescu, şi David Schwartz fac parte din tangaProject, un grup care continuă direcţia dramAcum de lucru colectiv pe text.) Forma finală e un peisaj colorat, plin de umor, al unei Românii, ca de obicei, absurde, dar plină de mirosuri şi zgomote. Nu doar pentru că Georgescu e el însuşi regizor (ci, mai ales, pentru că scriitura lui e una scenică, făcînd din soluţiile scenografice elemente constitutive ale piesei), spectacolul e produsul unei tensiuni, în general constructive, între autorul dramatic şi directorul de scenă, între un text propunînd personaje puternice şi situaţii tragicomice forte şi o montare vrînd, în mod legitim, să treacă dincolo de propunerea auctorială.

La antipod faţă de majoritatea spectacolelor ce-şi propun o reformă a limbajului scenic, România! Te pup ignoră cu totul existenţa noilor tehnologii: contextul performativ e construit cu elemente primare, o muzică a obiectelor de uz cotidian (teluri, sucitoare, doze de băuturi, căni, linguri, castroane...) şi o atmosferă olfactivă ce ultragiază simţul comun, născută din amestecul live de iz de ceapă, salam, slănină, pate etc., împrăştiat în sală de două ventilatoare. E un fel de întoarcere la origini, la fundamentele teatrului, ca experienţă a spectatorului care "încasează" un eveniment scenic direct şi unic, repetabil, dar ireproductibil. Dimensiunea de performance e dată, în egală măsură, de prezenţa "corului", a actorilor care operează maşinăria bucătăriei scenice, comentează personajele, fac schimbările de decor şi costume, manevrînd platformele pe roţi reprezentînd feluritele spaţii ale acţiunii, şi intră, marcat, în pielea unor personaje secundare, într-o formulă similibrechtiană în contrapunct cu jocul realist al celor trei protagonişti. Vorbeam, la un moment dat, despre tensiunea autor-regizor - ea se vede nu atît în stîngăciile spectacolului (debutul lent, ritmul inutil încetinit de deplasarea platformelor), cît în aderarea la estetici diferite: David Schwartz merge pe linia realismului psihologic şi a comicului de situaţie, pe cînd Georgescu e mai degrabă un adept al ludicului crud, al condiţiei-limită, tranşată, româneşte, nici-nici. Întîlnirea lor e puţin spus interesantă - în primul rînd, pentru România! Te pup reabilitează ideea de limbaj teatral (y compris dramaturgic) nou.


P.S. Cu o zi înainte de lansarea, în FNT, a ultimului număr din ManInFest, revista pe care o făcea împreună cu Miruna Runcan şi foarte tinerii lor colaboratori clujeni, profesorul, criticul, editorul, traducătorul Cristian Buricea-Mlinarcic s-a stins din viaţă, brusc şi mult prea devreme. Pentru mulţi dintre noi, Cristian a fost o figură importantă, foarte greu de prins în formulele clasice ale criticii şi teoriei româneşti. Odihnească-se în pace, noi îi vom simţi lipsa.