Am văzut primele două capitole ale francizei într-o vacanţă de primăvară, undeva prin 1984, în sala studio a Teatrului Naţional din Iaşi (biletul costa 6 lei, dublu cât în cinema, iar traducerea era făcută live, la microfon, de o duduie care stătea pe un tron impozant din recuzită). Concurenţa era acerbă: în acelaşi timp, la Ateneu în sala mare se dădea Lone Wolf McQuade cu Chuck Norris. În sala mare a Teatrului, lumea se calca în picioare pentru The Empire Strikes Back. Filmele erau proiectate pe monitoare montate pe culoare, din două în două rânduri. Acum, dacă mă gândesc bine, mi se pare cât se poate de postmodernist: cultura înaltă şi cea populară convieţuind atât de paşnic, armonios şi anti-ideologic (până când au aflat activiştii de la Bucureşti şi, speriaţi că se difuzau One Flew Over the Cockoo's Nest şi 1984, au trecut videotecile în ilegalitate, în apartamente îngesuite şi igrasioase de bloc, unde se organizau vizionări contra cost toată noaptea).
Pentru mine, Indiana a fost unul dintre primii (dacă nu chiar primul) eroi cinematografici care mi-a dat acea combinaţie rară de adrenalină şi fiori (ante) sexuali. De aceea, a rămas pe un loc aproape sacrosant în clasamentul meu intim. Ok - nu sunt chiar atât de posedată; accept ca unii să râdă de titlurile ridicole (Indiana and "whatever the fuck"), dar nu şi de statutul legendar al celui mai mare action hero din istorie. Şi trebuie să recunoaşteţi că aproape totul legat de Indiana Jones e mitic, însă cele mai iconice rămân melodioara compus? de John Williams, biciul şi pălăria. În cele patru episoade de până acum (inegale ca valoare, dar niciodată mai puţin de "good fun") formula a rămas pe loc - adică un amestec exaltant de pueril şi grandios. Aşadar, acum ştiţi: îl ador pe Indy şi, pe vremuri, îmi doream să fiu el. Fără să-mi schimb sexul, evident (în apărarea mea, trebuie să vă reamintesc că pe atunci nu exista Lara Croft în pantaloni scurţi şi foarte hot). Indiana Jones combina tot ce-mi plăcea la acel moment - istorie (din aia picantă, din afara orelor de clasă), arheologie, puţin mister şi multe călătorii în locuri exotice. Şi, spre deosebire de Chuck Norris, Ford era un mai bun actor, mai arătos şi avea o dulceaţă şi o vulnerabilitate care îl făceau şi mai seducător (aveam senzaţia că se teme de femeile puternice la fel de tare ca de şerpi). În aşteptarea redifuzării francizei pe HBO, am recapitulat câteva din lucrurile pe care seria m-a învăţat:
Există nenumărate întrebuinţări ale biciului; el poate fi folosit ca armă, ca mod de transport sau ca laţ pentru agăţat doamnele.
Nu există limbă, cât de obscură, în care Indiana Jones să nu exceleze.
Pălăria rămâne tot timpul la locul ei, indiferent de circumstanţe, de parcă ar fi prinsă cu şuruburi de cap.
Locurile întunecoase sunt pline cu şerpi, gândaci, şobolani, schelete sau cu toate la un loc.
Lupta lângă un avion în mişcare e o idee proastă. Sau, mă rog, proastă pentru oponentul lui Indy.
Nu te pune cu cineva care are un pistol; oricât de instruit în arte marţiale ai fi.
Dacă te numeşti Indiana Jones, vei avea tot timpul ceva pe care să aterizezi.
Zborul cu un avion plin de pui nu era o problemă pe vremea aia; cine ştia atunci de gripa aviară?
Când Indy zice să nu atingi nimic, ai face bine să-l asculţi.
Călătoria dintr-o ţară în alta nu e posibilă dacă nu marchezi o hartă cu puncte şi trasezi linii roşii între destinaţii.
Pot fi omorâţi trei oameni cu un singur glonte.
Nu te pune cu o fostă iubită care bea de stinge şi poartă ie; s-ar putea să ţi-o iei, oricât ai fi tu de super-erou.
Dacă ai găsit, finalmente, Sfântul Graal, să nu bei din el, oricât de tentant ar fi: s-ar putea să te faci praf şi pulbere.