O revedere binevenită - Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull

Saga Indiana Jones e genul de istorie cu care e aproape imposibil să fii obiectiv. Ca mai toate lucrurile ce ţin - pentru unii dintre noi, cel puţin - de copilărie, de vremuri care măcar în lumina nostalgică a amintirii par mai bune, mai frumoase, mai simple, mai... Plus că însuşi demersul producătorului şi inventatorului francizei, George Lucas, aflat la vremea primului episod (Raiders of the Lost Ark, 1981) la începuturile imperiului F/X Industrial Light & Magic şi al gloriei (/isteriei) Războaielor stelare, şi al regizorului Steven Spielberg era din start unul nostalgic. Căci povestea arheologului-aventurier deja matur la vremea primului episod, ce caută artefacte extrem de preţioase luptîndu-se cu tot soiul de inamici răi pînă în măduva oaselor fusese gîndită de Lucas, crescut ca şi prietenul Spielberg, cu ochii la televizor mai curînd decît la capodoperele esenţiale ale cinematografului, ca un omagiu non-ironic adus serialelor interbelice Republic. Şi avea chiar în epocă un aer desuet şi străin de marea masă a producţiilor hollywoodiene - aflate pe atunci la începutul colonizării de către lumea videoclipurilor şi a montajelor isteroide venite pe filiera lui Don Simpson şi a ciracilor săi.

Au trecut deja 19 ani de la Indiana Jones and the Last Crusade, momentul în care creatorii lăsaseră franciza în stand-by conchizînd că nu mai au nici o idee de continuare care să se ridice la înălţimea primelor 3 episoade. Apoi, de-a lungul anilor '90, au existat diverse variante de scenariu care s-au perindat fără finalitate de la Spielberg la Lucas şi înapoi... Printre "scriitorii" care s-au implicat, pentru mai mult sau mai puţin timp, în redactarea unor versiuni, s-au numărat indianul M. Night Shyamalan, Stephen Gaghan, dramaturgul Tom Stoppard, regizorul şi scenaristul Frank Darabont... Pe scurt, nume cu destulă greutate. Dar cel care a reuşit să îi convingă pe ambii boşi ai francizei a fost abia David Koepp, semnatar al unor hituri ca Jurassic Park, Mission: Impossible, sau Spider-Man, dar şi al Panic Room-ului pentru David Fincher.

Trecînd peste toate acestea, după atîţia ani şi variante, cum e noul Indiana Jones şi cui îi mai trebuie? Simplu spus - e altfel. Nu altfel decît precedentele episoade - deşi acolo parcă o serie din poante şi piruete narativ-aventuroase curgeau mai uşor şi fluid -, ci altfel faţă de cum au ajuns să arate azi (şi de ceva vreme, în fapt) blockbusterele americane şi în special cele care năvălesc peste noi în sezonul estival. Şi zău dacă nu îţi vine să îi ierţi acestui Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull şi deraierile de pe final şi scurtele momente în care lîncezeşte sau pare - pentru scurt timp - că s-ar lua prea în serios şi înregimentarea junelui Shia LaBeouf (venit pe urma succeselor Disturbia şi Transformers) printre acoliţii lui Indy - cu look şi coafură ce fac zdravăn cu ochiul spre Marlon Brando în The Wild One - în dorinţa de a cuceri şi un segment mai necopt de public, acela care n-a avut cînd să cunoască şi iubească seria originală; şi nici serialul tv The Young Indiana Jones Chronicles. Pentru că îţi oferă rarissima plăcere de a urmări un film de acţiune în care nu efectele speciale fac legea (şi, vorba ceea, Lucas chiar are cu ce...), ci, în răspăr faţă de toţi eroii de bandă desenată - şi cu "personalitate" pe măsură de bi-dimensională - povestea, cu toate volutele ei spectaculos-voioase şi personajele, coerente şi cu ceva complexităţi - mai puţin antagonista numărul unu a lui Indy, rusoaica Irina Spalko, o delicioasă Cate Blanchett cu aspect de dominatrix şi sensibilitate de ofiţer KGB. Căci, în cazul în care n-aţi aflat, de data asta, cum cei 19 ani scurşi de la ultimul episod au trecut şi în timpul ficţional al filmului, Indiana Jones nu se mai bate cu naziştii care au pierdut războiul, ci cu victorioşii ruşi care vînează niscaiva chestii ultra-secrete ce i-ar ajuta, evident, să cucerească lumea. Şi pe americani. Aşadar, culmea nostalgiei - dar şi a unui fin şi ironic rapel la prezentul problematic al SUA - sîntem în plin război rece. În care profesorul "cu jumătate de normă" încarnat de un Harrison Ford aratînd exact a individul atletic de 65 de ani care este se trezeşte confruntîndu-se şi cu FBI-ul care, după intersecţia cu KGB-ul îl suspectează de diverse activităţi necurat-non-patriotice.

Lăsînd însă deoparte multitudinea de elemente care ar putea, dacă ai ţine morţiş, fi interpretate ca trimiteri oblice la războiul actual şi politicile interne şi internaţionale ale Americii de azi, rămîi din noul Indiana Jones, pe lîngă bucuria de a-l revedea ţopăind, alergînd, gonind pe motocicletă prin exteriorul şi interiorul unui campus, duelîndu-se pe maşini în goană prin junglă ş.a. - şi credibil pe deasupra, cu o serie de momente memorabile. De la revenirea iubirii de pe vremuri a arheologului, Marion Ravenwood (Karen Allen), dispărută după Raiders of the Lost Ark, la periplul şi urmăririle forestiere şi riverane în căutarea unui mistic El Dorado şi a originii craniului de cristal ce dă şi titlul filmului. Plus furnici uriaşe ucigaşe, cascade triple, indieni care par fraţi cu unii dintre cei din Apocalypto-ul lui Mel Gibson, dar nu chiar la fel de însetaţi de sînge. Şi destul umor şi hotărîre de a nu se lua mai în serios decît e neapărat necesar. Plus măiestria, tot mai greu de găsit azi, a unor oameni care ştiu să povestească în imagini, deci n-au nevoie să taie şi sară brambura, ca loviţi de streche, lăsîndu-te în schimb să savurezi cum se cuvine şi să poţi pricepe o bătaie, o alergare ş.a. Ceea ce e atît de revigorant şi plăcut încît te îndeamnă şi mai abitir să nu-i mai cauţi filmului eventuale minusuri. Şi pur şi simplu să te bucuri de el...