Ce vrea naţiunea - FNT 2009 (I)

Festivalul Naţional de Teatru din acest an (mai naţional decît cel din 2008 sau cel din 2007, întrucît, din cauza economiilor -??! - reclamate de criză, nu şi-a permis decît un singur invitat din străinătate) a trebuit să lupte nu doar cu propriile dificultăţi - aceleaşi, mai mult sau mai puţin, la fiecare ediţie -, ci şi cu amintirea, foarte puternică încă, foarte vie şi foarte frumoasă, a Festivalului Internaţional George Enescu 2009, eveniment pe care directorul şi selecţionerul unic al FNT, Cristina Modreanu, a avut neinspirata idee de a-l folosi ca termen de comparaţie într-o scrisoare deschisă adresată ministrului Culturii, în legătură cu fondurile destinate celor două reuniuni artistice. Cîţi bani a primit, pînă la urmă, aceea teatrală nu se ştie foarte exact. Nu mulţi, ar fi să răspundem dacă ne-am gîndi că teatrele selecţionate au fost nevoite să-şi plătească singure drumul (acelea din provincie) şi cheltuielile necesitate de montare, demontare, plata actorilor, a tehnicienilor ş.a.m.d. (toate); dar nici tocmai puţini, am corecta imediat, dacă ne-am gîndi că, înăuntrul "modulului" intitulat Dezbateri, conferinţe, întîlniri, Richard Schechner a susţinut ceea ce s-a numit A 3 Day Presentation (chiar aşa, fără traducere) şi că onorariul acestuia - judecînd după datele din FNT 2008, cînd omul de teatru american a vizitat prima dată festivalul în chip de conferenţiar - nu va fi fost tocmai mic. Cum însă, din păcate, nu am putut urmări oferta festivalului la pomenita secţiune, îmi limitez comentariile la această observaţie, menţionînd numai, ca şi anul trecut, că Schechner (personalitate marcantă a scenei americane în deceniul 1970-80) nu mai este astăzi chiar un om al momentului - nici ca teoretician şi nici (cu atît mai puţin) ca artist. Or, pentru o "manifestare" care şi-a afirmat deschis ambiţia de a oglindi actualitatea cea mai fierbinte, o anumită updatare, ca să mă exprim specific, (şi) în acest sens ar fi fost, desigur, de dorit.

Pentru că, altfel, Festivalul Naţional de Teatru a făcut tot ce a putut spre a ne aminti că ne aflăm în anul de graţie 2009, adică în secolul XXI, adică în mileniul III: a înlesnit vînzarea de bilete online; a bombardat zilnic e-mail-urile persoanelor potenţial interesate şi ale redacţiilor tradiţionale şi virtuale cu informaţii despre program, personalităţi, spectacole etc.; a individualizat locurile de desfăşurare a spectacolelor, conferinţelor, dezbaterilor, lansărilor de carte prin bannere vizibile din depărtare - pe scurt, a încercat (şi, în bună măsură, a izbutit) să se impună atenţiei generale într-un moment deloc prielnic spiritului, cînd interesul bucureştenilor (şi nu numai) se îndreaptă spre chestiuni mult mai concrete. De aceea, din punct de vedere organizatoric şi "imagistic", ediţia 2009 poate fi contabilizată ca o reuşită a producătorului (UNITER), a finanţatorilor (Ministerul Culturii - chiar aşa zgîrcit cum a fost el... -, Consiliul General şi Primăria Municipiului Bucureşti), a co-producătorilor (printre care TVR, ArCuB şi Institutul Cultural Român) şi, mai la urma urmei, a tuturor sprijinitorilor, sponsorilor, "partenerilor de tradiţie", partenerilor media etc. menţionaţi, cu aceste "încadrări", pe ultima copertă a minusculului, dar operativului caieţel-program distribuit cu generozitate în toate foaierele. Singura problemă a fost publicul.

Evident, într-un oraş de dimensiunile frumoasei noastre Capitale - frumoasă mai ales în noiembrie, pe ploaie şi pe debutul anual al lucrărilor edilitar-rutiere - nu e simplu să aduni oamenii în jurul unei propuneri culturale oarecum specializate. Cel puţin asta pretind organizatorii de festivaluri teatrale bucureştene, pentru că părerea celorlalţi, a organizatorilor de festivaluri teatrale în restul ţării, este diametral opusă: printre circa trei milioane de "capitalişti" găseşti mai uşor, fie chiar şi pe un parcurs de zece zile sau două săptămîni, două-trei mii de amatori de fapte scenice decît printre două-trei sute de mii (cînd nu douăzeci-treizeci de mii) de locuitori aşa-zicînd provinciali. După părerea mea, amatori găseşti pretutindeni, cu o singură condiţie: să le oferi ceea ce bănuieşti că ar putea să-şi dorească. În toate serile şi sălile FNT 2009, tineri simpatici insistau cu amabilitate pe lîngă spectatori să primească, să completeze şi să înapoieze o foaie de hîrtie tipărită pe ambele feţe şi conţinînd întrebări referitoare atît la reprezentaţia respectivă, cît şi la unele aspecte generale ale festivalului. Cristina Modreanu, căreia, pare-se, i-a aparţinut ideea acestui sondaj de opinie ad-hoc, a precizat că, încă de la ediţia precedentă (prima a directoratului ei de trei ani), publicul a fost consultat astfel; personal, în 2008 nu am remarcat prezenţa tinerilor voluntari, dar, fără îndoială, eroarea e de partea mea. Oricum, se poate înţelege de aici că fizionomia din acest an a FNT reflectă, măcar în linii mari, preferinţele şi dorinţele deduse din feedback-ul primit în 2008. Nu e o deducţie lipsită de riscuri.

Am frecventat, în cele opt zile de festival, aproape douăzeci de spectacole; la toate - subliniez: la toate - raportul dintre numărul spectatorilor "specializaţi" şi al celor "ingenui" era covîrşitor în favoarea celor dintîi, căci îi număr printre aceştia şi pe studenţii diverselor facultăţi de teatru, cărora li s-a permis cu generozitate accesul în sală; în sala care altminteri, în unele cazuri, risca să rămînă dezolant de goală... Or, după cum am spus, evenimentul s-a bucurat de o foarte bună susţinere publicitară. Ca explicaţie a paradoxalei situaţii rămîne, în condiţiile date, doar structura programului. Cu aceasta, ajungem la esenţa chestiunii, pentru că, oriunde în această lume şi oricînd, succesul unui festival depinde în mod decisiv de spectacolele din care se alcătuieşte afişul său. Cum a arătat afişul FNT 2009? Vom vedea săptămîna viitoare.