Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Undeva la Palilula

Minimalismul românesc şi felia de viaţă găsesc tot mai greu suporteri în vest - Undeva la Palilula


, un interviu cu

Hotnews.ro, octombrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Stabilisem un interviu cu Tudor Giurgiu pentru a vedea cum a reuşit să aibă în acest an un film la Cannes şi altul la Berlin, şi cum resimt producătorii români criza. Ajunsă în sediul din Plantelor, aflu că Libra Film se mută în curând într-un singur sediu, cel din Popa Soare, şi că abia începute, filmările la Undeva la Palilula, de Silviu Purcărete, depăşesc deja şi bugetul, şi zilele de filmare prevăzute. Să faci film în România nu e uşor, dar pe vreme de criză devine aproape sinucigaş. Pentru 2010, Libra Film îşi va restrânge proiectele, aşteptând vremuri mai bune, producătorul Tudor Giurgiu pregătindu-se pentru comedie, gen agreat de public.

Iulia Blaga: Eşti într-o situaţie atât de gravă cu filmul lui Silviu Purcărete?
Tudor Giurgiu: Situaţiile au o ieşire, dar este un an foarte prost, şi nu doar pentru producţia de film. E destul de greu să te apuci de o producţie gigantică pentru România, ţară unde de regulă se fac filme în garsoniere, înfăţişând felii de viaţă. Or, ce îşi doreşte domnul Purcărete este un tort glacé, un film baroc. Cu toate că filmul a cîştigat în 2006 la concursul de proiecte de la CNC, a durat până am lucrat pe scenariu, am făcut probe şi am strâns banii. Am căutat în toată ţara un loc unde să imaginăm orăşelul de provincie în România anilor '60. N-am reuşit, aşa că am decis să-l construim în platou. Dar un platou tradiţional de film ar fi costat mult, aşa că scenograful Dragoş Buhagiar a găsit o hală dezafectată în uzinele Republica. Acolo filmăm. Avantajul e că hala are deja o şină de cale ferată, deci a fost uşor să aducem o locomotivă care să treacă prin mijlocul curţii de spital care reprezintă decorul principal al filmului. Or, să faci toate astea în România anului 2009, în criză, adică să construieşti decoruri, să aduci obiecte, animale şi peste 50 de actori.

I.B.: Animale?
T.G.: Da, am strâns peste 200 de broaşte care stau acolo cu noi ca într-un microclimat. E o producţie ambiţioasă, numai că ne-am trezit că nu avem toţi banii ca să o terminăm, aşa că încercăm să filmăm cât de mult putem cu banii pe care îi avem, după care să montăm şi să arătăm materialul mai multor posibili producători sau distribuitori (din străinătate, în special), şi să încercăm să obţinem şi restul de bani.

I.B.: Dar nu aveaţi deja doi co-producători străini?
T.G.: Aveam un co-producător german care a încercat să obţină bani din Germania şi n-a reuşit. Ieşind el din schemă, a ieşit şi co-producătorul austriac. Numele foarte mare al regizorului nu e întotdeauna o garanţie dacă vine din teatru, mai ales că Silviu Purcărete e debutant în cinema. În general, oamenii de business din domeniu au foarte mare reticenţă vizavi de cei care vin din teatru. Au existat experienţe negative de lucru cu regizori de teatru deveniţi regizori de film. Aşa că ne-a fost foarte greu să adunăm banii.

I.B.: Oricum, nu pari foarte îngrijorat.
T.G.: Aoleu... Niciodată nu mi-am dorit să fac un film cum mi-am dorit să fac Undeva în Palilula, dar niciodată n-am simţit mai bine sabia deasupra capului. N-am fi putut face filmul fără un efort colectiv, de la constructorii de decor şi noi, producătorii, care venim deocamdată pe bani zero, până la actorii care au venit pe salarii mult diminuate numai ca să joace la Purcărete. Toţi speră că fac un altfel de film în peisajul cinematografic destul de monocrom de la noi.

În 2010 Libra Film începe un singur lungmetraj

I.B.: Ce reţetă ai avut de ai reuşit să ai în 2009 două filme produse de tine şi de Libra Film la cele mai importante festivaluri din lume?
T.G.: Reţeta a fost că s-a întâmplat. A fost o potriveală de contexte şi de timpi. Nu poţi plănui nimic cu atâta timp înainte. S-a întâmplat să intrăm în proiectul Katalin Varga, în care am crezut foarte tare, eu mai puţin la început, soţia mea Oana mai mult. Filmul era deja filmat când l-am cunoscut pe regizorul Peter Strickland. Am decis să investim în postproducţie şi cu acest film aproape abandonat am ajuns la Berlin, după ce am cooptat o casă de distribuţie internaţională din Paris, Memento.

Cu filmul de la Cannes, Cendres et Sang, iar a fost o potriveală pentru că l-am filmat în 2008 şi l-am terminat înainte de Cannes, fiind pe urmă luat în Selecţia Oficială, ca un omagiu adus lui Fanny Ardant. M-aş fi bucurat foarte tare să fi fost şi la Veneţia cu filmul lui Titus Munteanu, Caravana cinematografică. Filmul n-a fost luat la Veneţia, dar a fost selecţionat la Pusan în competiţie şi va fi prezentat şi la festivalurile din Salonic şi Cottbus. Cred că îi facem premiera locală în martie 2010. Katalin Varga intră mai repede la noi, pe 13 noiembrie 2009. A mers foarte bine în sălile din Anglia şi Franţa. Sper să ia şi un premiu la Premiile Academiei Europene de Film.

Cu asta se va încheia un an foarte bun pentru noi care va deschide porţile unui an plin de incertitudini. Vreau să ne oprim, să nu mai începem niciun proiect nou. Poate să încep eu un film ca regizor şi pe care tot noi să-l producem, dar acesta ar fi singurul lungmetraj pentru la anul. Urmează să mă hotărăsc pe care anume din cele două proiecte ale mele îl voi regiza, dar prioritar în 2010 va fi să terminăm ce am început, adică Ursul, de Dan Chişu, şi filmul lui Silviu Purcărete, Undeva la Palilula. Mai sunt documentarele, dar ele sunt de durată mai mică, cu altă anvergură de buget şi cu un risc mult mai mic. La Festivalul Astra 2009 de la Sibiu avem patru filme, dintre care două premiere, Drumul păsărilor de Clara Trencseny şi Vlad Naumescu, şi Copiii uraniului de Adina Popescu.

Facilităţile fiscale ar uşura producţia de film

I.B.: Deci urmează un an în care restrângeţi cheltuielile, din moment ce vă şi mutaţi într-un singur sediu.
T.G.: Nu ştiu dacă e vorba de anul acesta sau e în general, dar producţia de film din România şi din Europa nu e o activitate care să genereze un mare business decât dacă ai nişte studiouri unde să lucrezi constant. Ce au făcut Castel Film şi MediaPro mi se pare extraordinar, dar şi ei supravieţuiesc cu greu în această perioadă de criză, pentru că statul nu îi ajută absolut deloc. Până şi Cehia şi-a schimbat recent Legea Cinematografiei şi va propune nişte stimulente fiscale celor care investesc în producţia de film. Dacă vii de la Hollywood şi cheltuieşti 100 de dolari în ţara lor, primeşti înapoi 20, ceea ce la noi încă nu se întâmplă. Dacă eu, mic producător independent, vreau să dezvolt mai multe proiecte, îmi e foarte greu să adun banii. România nu are un sistem legislativ bine pus la punct care să-mi permită să adun bani din mai multe surse de finanţare. Aşa că fie faci o chestie destul de kamikaze - îţi pui la bătaie proprii bani, aşa cum am făcut cu Katalin Varga (întâmplarea a făcut să fie singurul film de până acum din care ne vom scoate banii şi care va genera şi profit), fie faci gesturi disperate cum am făcut cu filmul lui Silviu Purcărete, care e o aventură cap-coadă şi în care înaintăm cu capul înainte, crezând că e un film important care poate nu va aduce bani, dar care va genera comentarii şi sper că şi premii. În rest, soluţia pentru un producător mic e să facă filme de buzunar, filme pe stradă cu câţiva actori.

I.B.: Cât de rău e pronosticul pentru 2010?
T.G.: Cred că va fi tot mai rău pînă când nu se pune în aplicare un mecanism mai coerent de susţinere a filmului. Ceea ce s-ar putea face cu un minim energie - nu e nevoie de mai mulţi bani -, e să fie introduse nişte stimulente fiscale ca să putem da ocazia unor firme din România să investească în producţia de film şi care să fie scutite de impozitul pe profit.

I.B.: Poate că ceri prea mult, din moment ce anul acesta s-a decis exceptarea de la contribuţia la Fondul Cinematografic a caziunourilor şi jocurilor de noroc.
T.G.: Cristian Mungiu spune că n-am reuşit să profităm de momentul Palme d'Or. Nu doar că n-am reuşit, dar l-am şi aruncat la coş. Dacă te uiţi la ce se întâmplă în Polonia, Turcia, Ungaria sau Cehia, vezi că de fapt există o atitudine şi o voinţă mult mai coerentă a autorităţilor de a ajuta producţia de film. Institutul Naţional de Film din Polonia a împins primăriile să se organizeze şi să facă fonduri regionale pentru producţia de film, ca în Germania. Cele mai mari municipalităţi din Polonia, şapte sau opt la număr, îşi pun în fiecare an în buget în jur de 260.000-400.000 de euro cu care finanţează producţia de film. Obligaţia producătorului este de a filma pe teritoriul regiunii respective, de a cheltui acolo şi de a folosi în echipă oameni din zona respectivă. Lucrul acesta ar fi simplu de făcut şi la noi dacă ar exista o instituţie care să facă aceste eforturi. Eu n-am apucat într-un an de zile să termin un scenariu. Poate că mai vreau să regizez şi un film. CNC-ul, MCC-ul sau amândouă împreună ar trebui să înţeleagă că o chestiune legată strict de legislaţie. Să meargă cineva la ministrul Finanţelor şi să-i explice că nu vrem bani, dar că România poate atrage mult mai mulţi bani dacă face aceste deduceri şi pune în practică politica de stimulente fiscale. Cred însă că e o nepăsare generală legată de situaţia cinematografiei. Singurele momente când există un sentiment naţional de raliere la cauza cinemaului sunt scandalurile la un festival internaţional (cum a fost la Veneţia) şi când se mai obţine un premiu. Decepţia mea se transformă în pesimism, pentru că văd că există o generaţie de oameni tineri care n-o să mai aibă nicio şansă.

Mă gândesc serios să fac poveşti care interesează piaţa internaţională. Poate chiar să filmez în engleză

I.B.: E un soi de curent de opinie mai nou care consideră că succesul filmelor româneşti în afară e o chestie inventată de cineaşti sau de presa din România.
T.G.: Niciodată până acum filmele româneşti n-au rulat în sălile din străinătate. În aceeaşi lună la Londra s-au putut vedea în cinematografe Amintiri din Epoca de Aur şi Katalin Varga, în timp ce Cea mai fericită fată din lume era proiectat la Festivalul de film de la Londra. Cum poţi să spui că e un cinema care nu există?

I.B.: Cât de greu e pentru un producător din România să găsească parteneri în străinătate?
T.G.: E tot mai simplu, doar că depinde în mod fundamental de proiect. Un proiect din "ciclul minimalismului românesc" sau al feliei de viaţă găseşte tot mai greu suporteri în vest pentru că - e părerea mea personală -, acest tip de curent şi de abordare s-au cam trecut. Nu mai ţin.

I.B.: Dar nici pentru Silviu Purcărete n-ai găsit bani în afară.
T.G.: Asta spun, doar dacă nu ai în spate un regizor de film confirmat, care a avut şi alte succese. Sunt convins că dacă Puiu, Mungiu sau Porumboiu ar veni cu un nou proiect, şi-ar găsi co-producători în afară, indiferent de scenariu. În rest, e extrem de complicat să găseşti. Orice producător, fie că e francez, neamţ sau austriac, are nevoie de un subiect care să rezoneze în ţara lui pentru a-i putea găsi fonduri. Mă gândeam foarte serios că în anii următori s-ar putea să fiu nevoit - pentru că m-am săturat să fac filme interesante care să nu aibă un grad de interes pentru cei de afară -, să fac doar acele poveşti despre care ştiu că pot interesa piaţa internaţională. Poate chiar să filmez în limba engleză. Am ajuns într-un moment în care apreciez, n-aş spune cinic, dar destul de lucid, situaţia pieţei de film din străinătate. Îmi dau seama că e foarte greu de pătruns cu un film românesc vorbit în română şi făcut de un regizor poate debutant dar nu extraordinar de talentat. Experienţa de la Katalin Varga mi-a arătat că un film care costă foarte puţin, care tratează o poveste interesantă într-o manieră neobişnuită, şi care e făcut de un regizor extrem de pasionat şi de tenace e o reţetă care funcţionează, inclusiv financiar. Nu cred că o să mai ţină să faci filme doar de dragul de a le face. Personal, n-o să mă mai intereseze. Mi-aş mai dori să produc în următorii ani nişte comedii, ca să văd dacă în România genul acesta a murit cu totul sau nu. Mă bucur că în acest an am reuşit să filmăm Ursul lui Dan Chişu, care e un film foarte comic şi care în mod normal ar trebui să placă publicului.

I.B.: Deci te vei modela după gustul public.
T.G.: Desigur, cineva spunea că în România nu mai merită să faci filme pentru public pentru ca oricum oamenii nu mai merg la cinema. Mi se pare o atitudine extremistă. Sigur, poate că publicul nu mai vrea un anumit tip de filme, că s-a săturat de o anume zonă de gri, dar cred că peste tot în lume când faci o comedie, oamenii vin. Şi nici nu mi se pare un gen minor. Dar şi acesta va fi un pariu pentru mine.

I.B.: Câţi angajaţi ai la Libra Film?
T.G.: Cred că suntem şase cu totul. Aşa e şi în străinătate. Producătorii care au şi studio au un staff foarte mare, de la electricieni până la producători şi regizori secunzi, cum e cazul la Castel Film şi la MediaPro Pictures. În rest, companiile medii cum suntem noi, HiFilm sau Strada Film au echipe foarte mici care, atunci când filmează, adună freelanceri de pe piaţa liberă.

Îmi dau seama dintr-un prim montaj dacă filmul va prinde sau nu

I.B.: Au existat producători străini ale căror proiecte le-ai refuzat?
T.G.: Mulţi. Au fost producători care au crezut mai ales că se pot aduce bani din România pentru proiectele lor, însă dacă nu crezi într-un scenariu e foarte greu să lucrezi. Într-unele din proiectele pe care le-am respins era vorba fie de o Românie destul de sordidă, aberant de sordidă, şi destul de necredibilă, fie erau filme de acţiune care nu mi-au spus nimic. Nici măcar nu cred că aş fi câştigat aşa mult. La anul aşteptăm nişte producători englezi care au un subiect foarte interesant: o poveste despre răpirea unui diplomat în Georgia. Scenariul e bun, iar ei sunt nişte oameni cu care îţi face plăcere să lucrezi. Tipul ăsta de servicii, că nu sunt co-producţii, le faci ca să mai câştigi nişte bani. Mai plăteşti chiria sediului şamd. Dacă în America producţia de film e ca orice altă industrie, şi producătorul ştie că dacă bagă un milion de dolari peste patru ani poate face patru miliarde, în Europa e altfel. Trebuie să-ţi securizezi de la bun început un buget, un salariu care să-ţi acopere munca pentru un an sau doi.

I.B.: Asta nu ţi se întâmplă şi ţie.
T.G.: Aş fi vrut, pentru că îţi vorbeam despre proiectul lui Purcărete. Eu nu câştig încă salariul meu de producător. Vine în anii următori. Compania care vinde Katalin Varga în străinătate a estimat că filmul ar putea genera în jur de 100.000-150.000 de euro în toate teritoriile. Or banii ăştia vin în timp, iar o parte din ei vor amortiza investiţia. Sunt nişte detalii de piaţă pe care deja le simt. Mi-e neplăcut să-i spun acest lucru unui regizor după ce am văzut un prim montaj, dar pot să-mi dau seama dacă filmul nu va funcţiona.

I.B.: Pot să-ţi dai seama şi din faza de scenariu?
T.G.: Acolo poţi să-ţi dai seama dacă scenariul e bun sau prost, şi dacă are potenţial să devină un film bun. Nu neapărat vandabil pentru că depinde cum îl filmezi. Am avut surprize de filme pe care mizam mult mai mult la faza de scenariu şi care, o dată filmate, nu m-au mai prins.

I.B.: Cum se învaţă meseria de producător în România?
T.G.: Deocamdată furând de la alţii. Am înţeles că există demersuri făcute pentru a se înfiinţa de la anul o clasă de producţie la UNATC, aşa cum există în toate şcolile de film. În rest, se învaţă făcând cursuri şi stând pe platou. Dar nu se învaţă neapărat pe platou. A fi producător nu înseamnă musai a fi un bun director de producţie. Am văzut producători germani sau francezi care habar n-au cum se manageriază pentru că ei se ocupă strict cu adunatul banilor. De asemenea, cred că e foarte important să călătoreşti, să participi la drinkuri şi la diverse întâlniri în contexte mai puţin oficiale ca să schimbi informaţii. Meseria asta e foarte interactivă.

Citiţi scenariul filmului Undeva la Palilula, un volum publicat de Editura LiterNet.




 Toate articolele despre Undeva la Palilula


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Iulia Blaga
 Alte articole de Tudor Giurgiu


Alte articole

 Unde? La limita dintre teatru şi film - Undeva la Palilula, Sabina Balan
 Insula & Undeva la Palilula în 3 paragrafe - FITS, 2012, Răzvan Sădean
 Invenţia lui Purcărete - Undeva la Palilula, Ileana Bîrsan
 Abandonarea spectatorului în reverie - Undeva la Palilula, Ileana Bîrsan
 Undeva la Palilula, distopia valahă, Oltiţa Cîntec
 Toate articolele despre Undeva la Palilula


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer