Din postura de spectator profesionist, care am scris o carte eseu despre universul teatral al lui Purcărete, am recunoscut trăsăturile ce îi definesc personalitatea creatoare. Realizarea unui film era oarecum în firescul lucrurilor. Interesat de vizualitate, Purcărete îşi construieşte fiecare montare ca o poveste structurată pe canonul filmic. Teatrul este un loc al privitului, iar teatralitatea se defineşte prin imaginea scenică. Cuvîntul, jocul actorilor, plastica scenografică, acustică generează cadre din a căror înlănţuire se naşte naraţiunea teatrală. În Undeva la Palilula coexistă cvasimajoritatea temelor, obsesiilor estetice, simbolurilor tratate în opera scenică. Scenariul e o distopie valahă plasată într-un ţinut ficţional în care totul e posibil: un pediatru ajunge într-un spital în care nu există copii, unde doctorii sînt bolnavi, iar pacienţii sănătoşi, unde se vorbeşte despre mîncare, se găteşte mult, dar se bea şi mai mult, pe scurt, unde totul e posibil, mai ales dacă e absurd. Spiritul ludic al regizorului se desfăşoară în largul lui în această poveste tipic românească. Hiperrealismul, suprarealismul, onirismul, critica socială, barocul, absurdul sînt registre pe care regizorul le utilizează în 2 ore şi 20 de minute de film. Cum procedează de regulă, Silviu Purcărete are mereu pregătită cîte o poantă. Aici, apare şi el, cum făcea şi Hitchcock, în rolul episodic al Italianului; şi spune povestea, din off, împrumutîndu-şi vocea protagonistului. Doctorul interpretat de Sorin Leoveanu e negru. Broaştele de export, devorate ca delicatese la petrecere, se răzbună cumplit. Omul cu şapcă de la partid are ceva din frizura şi alura lui Hitler, deşi mustăcioara specifică o poartă alt personaj.
Dintre obiectele scenice cu valoare de simbol pentru regizor apar geamantanele, indicînd călătoria şi misterul a ceea ce ai putea descoperi în interior. Luna şi lumina ei specială, haloul magic, narcotizant deschid porţile unei lumi populate de indivizi stranii (hermafroditul, în versiunea de bîlci femeia-bărbat, gemenii, adultul căruia îi cresc dinţi), de maşinării scenice aiuritoare. Nu putea lipsi nici alternanţa dintre unu şi multiplu, regizorul dînd frîu liber plăcerii sale de a jongla cu solouri şi coruri, de a construi spaţiile pe dimensiunea lor monumentală, de a utiliza din abundenţă focul şi apa ca elemente primordiale primenitoare.
Scenariul e haios, sofisticat, actorii sînt foarte buni, dar filmul e prea lung, devine redundant şi obositor chiar şi pentru cineva ca mine, preocupată de munca lui Silviu Purcărete. Imaginile sînt frumoase, picturale, multisemantice. Undeva la Palilula citează imagistic din poetica felliniană (femeile supraponderale, grotescul, decrepitudinea), din cea tarkovskiană (prim-planurile, lentoarea curgerii secvenţelor şi felul în care sînt construite) şi ingrediente din balcanismul portretizat de Kusturica. Dar cuprinde, cum ziceam, şi cîte ceva din fiecare spectacol al său: ambientul din Faust şi Metamorfoze; ospăţul din Cumnata lui Pantagruel; animăluţele vii amintind de Pilafuri şi parfum de măgar; instrumentele muzicale şi muzica live din mai toate spectacolele; iepuraşii din finalul lui Aşteptându-l pe Godot; fragmentele de operă din montările de gen. Ironie, parodie, umor cinic, citări, autocitări devin mijloace care agregă un microsmos ce se rezumă la carnavalescul lui, de fapt mai degrabă la "lumea ca circ". Undeva la Palilula e un film pentru oamenii de teatru, care, estimez, nefiind comercial, nu va avea foarte multe intrări în săli. La proiecţia la care am fost eu, într-o sală de 800 de locuri, nu eram decît 6 spectatori! Şi chiar dacă pe regizor nu-l interesează opiniile criticilor, mă întreb ce vor desluşi din simbolistica lui străinii care-l vor vedea prin festivaluri?
Citiţi scenariul filmului Undeva la Palilula, un volum publicat de Editura LiterNet.