Gândind obiectiv, descopăr că Purcărete a fost un copil care a dat peste o jucărie nouă - camera de filmat - şi neavând răbdare să-i citească tot manualul de instrucţiuni, şi-a exorcizat demonul imaginaţiei folosindu-se de acest obiect şi, implicit, de această artă. Şi nu asta face orice cineast la început de drum? Spunând asta, nu vreau să atac caracteristicile cinematografice ale filmului - calitatea imaginii, efectele speciale, montajul sau sunetul - care, de altfel, mi se par foarte de apreciat, ci încerc să justific toată aversiunea criticilor prin ideea că Purcărete a subestimat Filmul. Lumea pe care el a creat-o şi pe care o pune în mişcare în film are rădăcini adânci în domeniul Teatrului (acolo unde Purcărete "zboară" incontestabil).
În primul rând, personajele sunt realizate în special din tuşe groase, ca nişte pete de culoare pe care să le ţii minte (şi nu mă refer doar la negrul Gogu), aproape toate groteşti: femeia-bărbat (Ana Sapdaru), comunistul ştirb şi prost (Constantin Chiriac), măturatoarea frustrată cu veleităţi de gospodină (Ofelia Popii), femeia-capră (Romaniţa Ionescu), doctorul legist care operează cu ţigara în gură (Răzvan Vasilescu) ş.a. Comunitatea în sine este una atipică, ancorată în aşa-zisa realitate spaţială a unui oraş oltenesc cu deprinderi ce se vor a fi "pur româneşti", şi, temporal, undeva în timpul comunismului - care nu-i marchează pe locuitori, ci devine doar prilej de batjocură. Conflictul central nu este clar conturat, ceea ce dă de înţeles că regizorul s-a ocupat mai mult de portretizarea întregii comunităţi şi de crearea unei anumite atmosfere, decât de acţiunea filmului în sine.
Firul narativ urmăreşte experienţa inedită a doctorului pediatru Serafim, care ajunge undeva, la Palilula, pentru a-l înlocui pe defunctul doctor Pantazică. Cot la cot cu Serafim, descoperim încetul cu încetul că ceva e putred în Palilula - spectatorul se poate identifica încă de la început cu personajul principal, adus din afară în lumea paliluliană sucită, care îşi povesteşte impresiile printr-un voice-over liniştitor. Pe parcursul filmului, Serafim este acceptat în comunitate, intră cu brio în breasla doctorilor (au un "quelque-chose" al lor, ei se îmbolnăvesc în locul pacienţilor), este curtat de măturătoarea frustrată care încearcă să-l ademenească cu "o tocăniţă a-ntâia", femeia-bărbat are o tentativă de viol asupra lui, în ipostază de femeie, Capra îl bântuie, devine alcoolic şi într-un final se alege cu un fiu.
Toate întâmplările născocite de conştiinţa fecundă a lui Purcărete, care par doar "artificii" în marele lui spectacol de circ, nu au nevoie de o justificare clară. Cei care au văzut spectacolele de teatru ale lui Silviu Purcărete, atât din provincie cât şi din Bucureşti, ştiu de ce - pentru că el însuşi îşi crează un univers în interiorul căruia lucrează cu atâta măiestrie, încât motivaţiile logico-realiste ar fi de prisos. E şi vorba de o semnătură... Dar cei care nu se mulţumesc cu asta, sunt nevoiţi să privească toată tirada de ciudăţenii ca pe nişte frânturi care întregesc crezul artistic al regizorului. Care e acela? Să fie oare Palilula un microcosmos care transmite o morală extensibilă: suntem un popor de oameni suciţi, dar fericiţi? Dacă mergem pe această linie, atunci Purcărete nu face decât să pună o societate sub o lupă diformă. Interesant e cum locuitorii Palilulei nici măcar nu se gândesc să o părăsească sau să-şi schimbe viciile. De fapt, însuşi cuvântul "viciu" este redefinit atunci când tatăl lui Serafim ajunge în Palilula: Ilie Tudorin îi spune recunoscător "Ce băiat ne-ai dat, dom'le, extraordinar, de-al nostru, curvar, beţiv, să-l ţie Dumnezeu sănătos!" De dragul acestei distopii, admitem ironia cameleonică a regizorului.
Păcatul cel mai mare al spectatorului ar fi să vizioneze acest film cu dicţionarul de simboluri sau manualul de hermeneutică în braţe, crezând că fiecare element are o anumită semnificaţie şi reprezintă o anumită trimitere. Da, poate reprezintă, dar identificarea ei nu este nici pe departe miza regizorului. Pe de altă parte, păcatul cel mai mare al regizorului este aşa-numita "demiurgită" (termen făurit recent de Cristi Puiu), sau boala artistului care nu mai dă socoteală pentru opera sa, astfel încât, orbit de ea, uită canoanele creaţiei. Acesta este unul din lucrurile care i se pot reproşa lui Purcărete în legatură cu acest film. Putem să-i iertăm sutele de broaşte, antropomorfia Caprei, intervenţiile regizorale cvasi-brechtiene ca mersul pe tavan sau orgia hippioată de pe câmp, atât timp cât aderăm la crezul lui artistic. Or, spectatorul nu poate să facă asta a priori (decât dacă e un împătimit al regizorului de teatru), iar filmul nu pare să se adreseze neiniţiaţilor, nu oferă piste clare de înţelegere. Într-un cuvânt, filmul pare făcut doar pentru acei oameni care au mai multe cunoştinţe despre teatru decât despre film, mai bine spus, despre Purcărete decât despre cinematografie.
Dacă stăm bine să ne gândim, putem spune că tot ce nu a putut face Purcărete pe scena unui teatru (din raţiuni de spaţiu şi timp), a încercat să facă în acest film. Pentru teatru, convenţia e vitală pentru că asigură "minciuna" care să adoarmă luciditatea spectatorilor. În film, "minciuna" vine firesc pentru că spectatorul întâmpină mai puţine bariere şi deci, se identifică mai uşor cu personajul pentru a putea fi transportat. Ce face Purcărete? Ia fiecare convenţie (de care s-ar fi izbit în mod normal în teatru) şi o demască (autodemascându-se). Spre exemplu, la început, când Serafim ajunge în Palilula în urma unei călătorii cu trenul, un cadru larg ne arată ca prin vis personajele care-l întâmpină, cocoţate pe schelele unei hale. Mai mult, vedem agăţate peste tot reflectoare! (Întreg filmul, mai puţin o scenă, cea a orgiei pe câmp, este filmat într-o hală imensă improvizată şi amenajată de către scenografii Dragoş Buhagiar şi Helmut Stürmer.) Ei bine, acum vedeţi asta şi, totuşi, (la fel ca la teatru) sunteţi forţaţi să credeţi că Palilula e un oraş undeva în Oltenia. În scurt timp apare personajul Gogu, un doctor venit din Africa şi aciuat în Palilula, negru de felul lui, vorbind româneşte - ca spre final să asistăm la demachierea personajului pe replica: "Venise şi vremea schimbării la faţă a lui Gogu!".
Universul palilulian pare că nu se hotărăşte între a exista în realitate sau în fantastic, cel puţin tematic. Dar tocmai asta e ceea ce-l menţine pe spectatorul măcinat de întrebări treaz, toată această pendulare între a te aşeza în scaun liniştit şi a urmări un film care nu se joacă cu raţiunea ta şi a te zvârcoli în scaun încercând să prinzi firul logic. Ca să nu-ţi epuizeze creierul, filmul îţi dă constant stimuli vizuali care să te facă să uiţi faptul că nu povestea contează.
Purcărete vine cu o serie de actori care îi cunosc ambiţiile artistice de pe scenele teatrelor din Sibiu, Arad sau din ţară, şi care sunt remarcabili. Aron Dimeny reuşeşte să surprindă tumultul interior al lui Serafim pe măsură ce devine "unul de-al lor", însă păleşte în faţa celorlalte personaje, care pare că au surescitat mai mult atenţia autorului. Ofelia Popii e reprezentativă în rolul femeii nesatisfăcute sexual, care defulează pe orice apucă, Constantin Chiriac e un amestec de prostie, răutate şi candoare în rolul troţki-stului propovăduitor, iar galeria e completată de actori cu renume precum Răzvan Vasilescu, Sorin Leoveanu, George Mihăiţă, Marius Manole, Horaţiu Mălăele. Operând cu tipologii caricaturale, jocul actoricesc constă preponderent în contre-emploi-uri ce stârnesc râsul sau intrigă prin ciudăţenie. La un moment dat, ai vrea să mai existe cineva normal în tot acel caleidoscop, doar de dragul umănităţii în sine care se vrea a fi reprezentată. Am crezut că acest lucru se va întâmpla la apariţia tatălui lui Serafim, dar, din păcate, confruntarea dintre Omul Normal (alias, spectatorul) şi Palilulienii este neexploatată, rămasă doar la nivelul uimirii absolute. Până la urmă, Palilula, ca o gaură neagră, îl absoarbe şi pe acest personaj.
Filmul nu e unul "nicicum", îţi imprimă o stare, te intrigă, te răscoleşte, te revoltă, dar nu te lasă să adormi în scaun. Se apropie de Nunta mută a lui Mălăele prin universul lirico-inexplicabil, sugerând un proliferat dicton "numai la noi poţi să vezi aşa ceva!". În ceea ce priveşte raportarea la o altă artă, m-a dus cu gândul la Greenaway - veşnicul devotat picturii, Purcărete fiind aici un Greenaway teatral. Însă, întreg filmul, pe lângă a fi "odd & twisted", păstrează o anumită candoare şi serenitate, e ca acel cuplu care când se bate, când se iubeşte, se bate de dragul de a se iubi, şi invers. Unde mai pui că are şi umor. Un umor ceva mai upgradat decât tipicul umor românesc care face haz de necaz.
Undeva acolo s-ar putea să existe o Palilula, ne mulţumim să fim spectatori ai acestei lumi, nu am vrea să luăm neapărat parte la toate întâmplările nefireşti, dar nici nu ne vine să aruncăm o bombă atomică asupra Palilulii şi locuitorilor ei. Poate e un film şi despre toleranţă...
Citiţi scenariul filmului Undeva la Palilula, un volum publicat de Editura LiterNet.