Primul lungmetraj al lui Andrei Gruzsniczki, Cealaltă Irina, are în comun cu un alt debut al acestui an, Francesca de Bobby Păunescu, tema "la modă" a emigrării. Principala deosebire este că aici accentul nu mai cade pe femeia care decide să plece la muncă în străinătate, ci pe bărbatul care rămîne în ţară. Tocmai în acest protagonist, care trebuie să fie portretizat convingător, rezidă prima miză a filmului. Scenariul, semnat de Ileana Muntean, Mircea Stăiculescu (şi regizor), a fost inspirat - aflăm de pe generic - de o "poveste reală" (formulă oximoronică tot mai populară) despre un maestru al autoiluzionării.
Aurel Jianu (interpretat de Andi Vasluianu) este un băiat simplu de la ţară, care, rămas orfan de ambii părinţi, o cunoaşte pe consăteana Irina Paraschiva Julieta (Simona Popescu), proaspăt divorţată, şi se îndrăgosteşte nebuneşte de ea. Deşi tatăl Irinei (Doru Ana) îl dispreţuieşte pe Aurel, cei doi se căsătoresc şi, la insistenţele ei, se mută la Bucureşti. Desigur, pentru a le fi mai bine amîndurora. Acesta este pretextul pe care Irina, acum angajată cu ziua la o firmă egipteană de chimicale, îl foloseşte din nou, cu abilitate, ca să-l convingă pe Aurel, acum "bodyguard" la mall, că ea trebuie să plece cu serviciul la Cairo. Pleacă, se întoarce radical schimbată după trei luni, rămîne cîteva zile, apoi pleacă din nou şi nu mai revine în ţară decît "conservată" (sau "mumificată") într-un sicriu.
Însă marea dramă a lui Aurel nu este dispariţia soţiei, ci faptul că pasiunea sa pentru Irina pare să-i fi adormit complet raţiunea. Dacă, în timp ce ea trăia, el se amăgea că este iubit (noi, spectatorii "obiectivi", realizăm imediat că se înşală amarnic), după ce obiectul pasiunii sale nu mai este, Aurel continuă să trăiască în minciună, refuzînd orice argumente şi dovezi. Nu pot să discern cît e idealism şi cît e idioţenie în comportamentul personajului. Cert este că Andi Vasluianu reuşeşte în cele mai multe secvenţe să-l facă verosimil (într-altele, cum e cea în care Aurel este anunţat la telefon de moartea Irinei, actorul nu convinge), iar realizatorii îi mai dau cîteva şanse, strecurînd ici-colo elemente ce stîrnesc confuzie şi pot naşte interpretări diferite (de pildă, aluniţa lipsă a moartei).
Problema mare a filmului este, în opinia mea, inconsecvenţa sa stilistică, care-l transformă într-o struţocămilă. Regizorul, care pare să fi învăţat lecţia noului realism românesc, foloseşte multe cadre largi şi destul de lungi, pentru a-şi manipula cît mai puţin spectatorii. Totuşi, mai ales atunci cînd protagonistul său primeşte vreo veste-şoc, el nu rezistă tentaţiei unui prim-plan, pentru a favoriza empatia publicului, sau schimbă nejustificat unghiul de filmare (în secvenţa primei vizite a lui Aurel la firma Irinei). Se pare că Andrei Gruzsniczki şi-a dorit un film care să prindă şi la festivalurile de afară, dar şi la publicul din ţară, care deseori aşteaptă de la cinema emoţii facile. În comparaţie, Bobby Păunescu este un regizor consecvent, care aplică, în Francesca, o singură metodă de a face cinema.
La capitolul neconcordanţe, secvenţa de pregeneric, în care protagonistul se confesează unui interlocutor anonim, într-o crîşmă de cartier, funcţionează eficient ca flash-forward, însă, atunci cînd este reluată, pe lîngă zgomotele specifice localului, este adăugată şi muzică (diegetică). Secvenţa finală, excelent filmată şi regizată, în care camera încheie prin a se ridica, pe macara, deasupra satului, ar trebui să corespundă celei de la început, în care Aurel intră în blocul său bucureştean, însă acolo cadrul aerian era fix...
Dialogurile sînt foarte bune şi ajută mult la caracterizare, oferind şi cîteva momente de comic relief excelente (de exemplu, la întîlnirea protagonistului cu şeful soţiei). Regizorul este atent la planul al doilea, la habitudinile personajelor şi la alte gesturi revelatoare, dovedind că a progresat mult de la scurtmetrajul Cronica unei morţi amînate (2008) şi că ne poate surprinde plăcut cu următoarele sale filme.